Despre cele 28 de lumânări care nu încap toate pe același tort/ About the 28 candles that don’t all fit on the same cake
Între cutii de Toffifee, dorințe spuse în șoaptă și vârste care nu știu să stea la locul lor/Between Toffifee boxes, whispered wishes and ages that don’t know how to stay in place
✍🏻 Pentru că sunt încă ambițioasă: mai întâi vine varianta în română, apoi cea în engleză. La final, recomandările-doar în engleză, că nici traducerile nu se fac singure la nesfârșit.
✍🏻 Because I’m still stubborn: first comes the Romanian version, then the English one. At the end, the recommendations-only in English, because even translations have their limits.
👩🏻💻 RO:
Sunt bine, mulțumesc.
Nu știu despre voi, dar în ultimii ani mi-a fost din ce în ce mai greu să mă bucur de ziua mea de naștere.
Nu știu de ce. Nu știu dacă e trecerea timpului, dacă e apropierea vertiginoasă de 30, nu știu dacă e faptul că am în continuare două acasă, nu știu dacă sunt toate, sau niciuna dintre ele. Acum zece ani, era ziua mea preferată din an, acum e ziua care aș vrea să treacă un pic mai repede. Tuturor ne place să ne sărbătorim ziua de naștere între două prezentări pe Zoom și un raport de activitate, nu-i așa? Poate că acum, de-abia acum, m-aș teleporta în fața unei săli de clasă prăfuite și aș putea îndura cu stoicism obositul „La mulți ani!” cântat în cor, râsul prietenelor mele din ultima bancă și o cutie de Toffifee, adevăratele bomboane de ocazie ale anilor 2010. Poate chiar și asta, extrapolat un pic, ar putea să fie mai interesant decât diminețile aniversare cu diagrame de risc și toate cele 45 de emailuri care mă pândesc.
Nu știu cum vorbesc alți oameni cu ei de ziua lor. Dacă o fac. Dacă îi face să se simtă într-un fel diferit, sau dacă trec peste ziua lor ca peste orice altă zi. Nu știu dacă e recomandat să facem un bilanț, o analiză de orice fel, nu știu dacă ar trebui să ne uităm în trecut, în prezent sau în viitor. Nu știu dacă ar trebui să închidem ochii și să ne punem o dorință sau să îi lăsăm cât se poate de deschiși și să nu ratăm absolut nimic din ceea ce ne înconjoară. Poate că ar trebui să trecem peste, așa cum am trecut și peste lunea trecută și peste marțea de acum două săptămâni, și să acceptăm că timpul trece în fiecare zi, nu doar de ziua noastră.
Anul ăsta am decis să scriu o scrisoare. Și să o pun aici ca să nu se piardă, așa cum s-au pierdut toate scrisorile pe care mi le-am scris vreodată, în niște cutii pe care nu le-aș putea găsi nici dacă ar depinde viața mea de asta. Și poate, cine știe, cineva se regăsește într-una dintre frazele pe care urmează să le pun aici, așa de lipsite de orice sens cum sigur că o să fie. Eu nu am citit oricum niciodată scrisori pline de sens, cred că sunt toate doar o înșiruire de cuvinte, unele dintre ele puse un pic mai frumos decât altele.
Uf… inspiră, expiră.
Nu e pentru tine din trecut, nici pentru tine din prezent, nici pentru tine din viitor. E pentru fiecare în parte și pentru niciuna dintre ele. E pentru toate lucrurile din viața ta și pentru cele pe care nici măcar nu ai apucat încă să le cauți.
Exact așa cum scriai atunci când erai mică, pe o foaie pe care nu te mai uitai niciodată.
Exact așa cum scriai atunci când erai mică, pe o foaie pe care o ascundeai în cea mai urâtă carte din bibliotecă.
Într-un semi-omagiu al filmului tău preferat, Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain.
Să numărăm până la 10. Întotdeauna îți aduni ideile până la 10.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9… să scăpăm de 10.
Scrisori care încep și se termină cu tine
Dragă Alice,
Ai 28 de ani. Nici mai mult, nici mai puțin de 28 de ani.
Nu știu ce ar trebui să însemne asta sau cum ar trebui exact să te simți. O să încercăm să vedem, aflăm, căutăm sau negăsim niciodată răspunsul ăsta împreună.
Dacă te-aș fi întrebat acum 10 ani, mi-ai fi spus că ești extrem de bătrână, un adult adevărat, responsabil. M-ai fi văzut cu unul sau mai mulți copii, cu cel mai de succes loc de muncă din lume și într-un mariaj cât se poate de reușit. Ai fi dezamăgită să afli că niciuna dintre cele trei nu sunt adevărate. Copiii tăi sunt plantele tale (de care ai vrea să ai mai multă grijă), tablourile de pe pereți la care ții mai mult decât la orice (mai ales la cele în ediție limitată) și colecția ta de viniluri vintage. Nu ești subiectul principal al niciunui mariaj, dar nu ai niciun regret în legătură cu asta, dimpotrivă. Cât despre job, e bine, dar visurile tale despre jurnalism au luat o oarecare întorsătură, de care te bucuri uneori și care te frustrează în zilele în care te simți cu adevărat o mare artistă neînțeleasă. Tot atunci te-ai fi văzut locuind la Paris, și mă bucur să îți dau măcar o veste bună: chiar e adevărat. Sigur, păstrând proporțiile pe care nu aveai cum să le înțelegi atunci și anume ce presupune exact să trăiești la Paris, unde uneori ai impresia că costă și să respiri. Dar ai o casă drăguță, în care te simți cu adevărat tu, tapetată cu absolut toate lucrurile care te fac fericită.
Dacă te-aș fi întrebat acum 5 ani, mi-ai fi spus că speri că ai găsit un job care să te facă fericită, că te-ai mutat singură și că ți-ai păstrat prietenii. Fericită să confirm că toate cele trei sunt adevărate. Chiar și în zilele în care simți că fiecare email îți ia o bucată din suflet și o aruncă pe geam. Chiar și atunci când ți-ai dori să nu plătești sume exorbitante pentru electricitate. Chiar și atunci când te simți un pic singură pe canapea seara și trăiești în decursul unui singur minut toate formele de nostalgie accesibile ochiului uman.
Dacă te-aș fi întrebat ieri, mi-ai fi spus că nu ai nici cea mai vagă idee cum, Doamne iartă-mă, au trecut anii atât de repede. Că ți se pare că cel puțin ultimii 6-7 ani au trecut prin fața ta ca o furtună, o tornadă și un fulger, toate în același timp. Că îți amintești absolut totul, fără să îți amintești nimic în detaliu. Și că simți că nu ești unde ți-ai fi imaginat, că nu ai făcut destule, că nu ești suficient de mândră de tine și că era loc de un pic mai bine. Lucru care nu surprinde pe nimeni, nu-i așa? Nici măcar nu ai putea să îți amintești când a fost ultima oară când ai fost mândră de tine. Sau dacă a existat, cu adevărat, o primă oară pentru asta.
Dacă te-aș întreba azi, te-ai uita urât la mine și ți-ai da, așa cum îți place atât de mult să o faci, ochii peste cap, de câteva ori, până aproape încep să te doară. Mi-ai spune că e halucinant. Că ai 28 de ani. Lumea în care trăim. Că nu mai înțelegi nimic din nimic și că cine spune că fiecare an te face mai înțelept n-a trăit în aceeași lume cu tine. Mi-ai spune că te doare un pic capul și mi-ai înșirui toate lucrurile plictisitoare din agenda ta, fără să te fi întrebat despre ele nici măcar o dată. Mi-ai spune că ai o perioadă stresantă la muncă și că te gândești un pic mai mult la asta decât la cum să îți sărbătorești ziua. Te gândești la unde trebuie să pleci iar, și la câte alte 10 panici legate de avioane va trebui să experimentezi, și nici măcar ca să pleci în vacanță, deci de două ori frustrant. Într-un puseu de recunoștință rarisim, mi-ai spune că ești fericită pentru toți oamenii din viața ta, care sunt alături de tine fizic sau la distanță, și că te bucuri că au reușit să facă ziua asta un pic mai tolerabilă. Apoi te-ai uita la mine și mi-ai spune:
Hai, zi-mi sincer, n-arăt de 28 de ani, nu-i așa? Aș putea să zic că am 25, nimeni nu mi-ar zice că mint.
Iată. Bilanțul. Liniile mari ale celor 28 de ani de viață, din perspective diferite, una mai enervantă decât cealaltă.
Uite, Alice…
La 28 de ani nu ai încă răspunsurile la toate întrebările pe care ți le pui noaptea înainte de culcare și nici la cele pe care ți le pui în fiecare dimineață de luni. Nu le ai. Ai ajuns mai aproape de ele? Poate. Ai vreo certitudine despre vreuna dintre ele? Cu siguranță nu.
La 28 de ani mai ai din când în când atacuri de panică. Te-aș minți să îți spun că nu mai curge nicio picătură de anxietate prin tine. Dar le gestionezi un pic mai bine și ai început să accepți, chiar foarte recent, că intensitatea gândurilor și a emoțiilor tale e ceva ce aproape că nu ai vrea să compromiți. Că e atât de personal ție și atât de potrivit pentru tot ceea ce ești, încât ar fi păcat să te părăsească în totalitate.
Nu știi ce urmează. Nu așa cum ți-ai dori să o faci. Sunt 147 de lucruri la care încă visezi și 145 dintre ele sunt probabil nerealizabile. Dar sunt în continuare undeva acolo, just in case. Nu știi dacă vrei să îți schimbi cariera la 180 de grade sau dacă vrei să accepți că ești, într-o mai mică sau mai mare măsură, făcută pentru ceea ce faci.
Nu îți iubești corpul în fiecare zi. Uneori nu îl iubești săptămâni întregi. Dar te descurci din ce în ce mai bine. Clar nu în săptămâna de dinaintea aniversării tale, atunci te-ai văzut mai urâtă decât oricând, dar în general. Sunt zile în care te-ai putea privi cu blândețe și dragoste pentru ore bune în oglindă, și zile în care ai vrea să spargi oglinda în 1000 de bucăți și să nu te mai uiți la vreuna vreodată. Ai fost mereu un om al extremelor, deci nu e de mirare că nu ai găsit încă un echilibru între asta. Dar, zic eu, ești pe drumul cel bun.
Ești recunoscătoare că ai putut să descoperi atât de multe despre tine, descoperind lumea. Că ai ajuns în locuri la care nu te-ai fi gândit niciodată, că ai văzut apusuri atât de frumoase că te făceau să plângi. Că ai mâncat tot felul de lucruri în atâtea colțuri ale lumii și ai cunoscut oameni cu povești pe care nu o să le uiți niciodată. Ești recunoscătoare pentru fiecare obiect din casa ta pe care l-ai recuperat dintr-o călătorie și care poartă o poveste pe care ți-o poți spune de fiecare dată când te uiți la el.
Ai un job pe care îl iubești. Chiar și atunci când simți că nu mai poți. Iubești ce faci și ești fericită să fugi dintr-o parte în alta, chiar și în zilele în care tot ce ai vrea să faci e să înveți o dată și până la urmă să mai și stai.
Ești recunoscătoare pentru prietenii tăi minunați, pe care îi iubești enorm. Cu care ai crescut. Cu care ai îmbătrânit. Cu care ai plâns și ai râs, dansat, cântat, sperat și înnebunit. Care știu atât de multe despre tine și aleg să te iubească oricum. Pentru cei cu care ai schimbat inele în parc, ai fumat țigări pe ascuns în ganguri, ai împărțit taxiuri și beții de când nu știai nimic despre lume și viață, și pentru cei care au apărut mai târziu în viața ta, dar au ales să rămână.
Ești recunoscătoare pentru familia ta. Celor patru oameni cărora le datorezi absolut totul și cărora nu o să reușești niciodată să le mulțumești destul. Pentru curaj și pentru iubire, și pentru marea de alte 100 de lucruri care se află între cele două.
Nu ești încă mândră de tine. Nu ai învățat să fii. Nu crezi că ai făcut tot ce ai putut, nu crezi că ai luptat suficient pentru lucrurile în care crezi, crezi că ai fi putut să fii și să faci mai mult. Nu ai învățat să vorbești frumos despre tine nici până acum, dar nu ai renunțat niciodată să crezi că ar trebui (contează procesul, nu-i așa?).
Știi foarte bine ce-ți place. Ce nu-ți place. Ce iubești și ce urăști. În ce crezi. Ce contează pentru tine. Ai vrea doar să găsești loc să te pui și pe tine pe undeva pe-acolo. Îți place să crezi că mai ai încă timp pentru asta.
Pentru câteva secunde, aș vrea să îți spun doar atât: o să fie bine. Cumva. Sau poate că e de fapt bine și tot ce ți-a mai rămas de făcut e să îți bagi asta în cap. O dată și pentru totdeauna.
Și pentru că o scrisoare nu e completă fără un omagiu lui Amélie, o să facem așa.
La 28 de ani, nu-ți plac:
turbulențele și decolările, morcovii cruzi, camerele pline de bărbați care cred că știu totul despre orice, doctorii, ceasurile fără cifre, oglinzile din cabinele de probă, să-ți iei la revedere, oamenii prea veseli, intersecțiile fără semafor, finalurile, lumea.
La 28 de ani, îți plac:
pistruii de vară, înghețata cu susan negru, Cher, floarea-soarelui, vinul și bârfele, marea în noiembrie, melodiile pe care le știi pe de rost, să ai două acasă, ultimele 10 pagini dintr-o carte, așternuturile reci, lumea.
👩🏻💻 EN:
I’m fine, thank you.
I don’t know about you, but in the last few years it’s been harder and harder for me to enjoy my birthday.
I don’t know why. I don’t know if it’s time passing, the staggering approach to 30, the fact that I still have two homes, or all of the above, or none of them. Ten years ago it was my favorite day of the year; now it’s the day I wish would move along a little faster. We all love celebrating our birthday between two Zoom presentations and an activity report, right? Maybe now, only now, I’d teleport myself in front of a dusty classroom and stoically endure the tired chorus of “Happy Birthday,” my friends giggling in the last row, and a box of Toffifee, the official special-occasion candy of the 2010s. Maybe even that would be more interesting than birthday mornings with risk charts and forty-five emails.
I don’t know how other people talk to themselves on their birthday. If they do. If it makes them feel any different, or if they pass through the day as if it never asked to be remembered. I don’t know if we’re supposed to do a balance sheet, some kind of analysis, or whether our eyes belong to the past, the moment we’re in, or the horizon ahead. I don’t know if we should close our eyes and make a wish or keep them as open as possible and miss nothing around us. Maybe we should just move on, the way we moved past last Monday and the Tuesday from two weeks ago, and accept that time passes every day, not only on our birthday.
This year I decided to write a letter. And to put it here so it doesn’t get lost, the way every letter I ever wrote to myself disappeared into boxes I couldn’t find even if my life depended on it. And maybe, who knows, someone will recognize themselves in one of the sentences I’m about to put here, as gloriously senseless as they’re bound to be. I’ve never read letters that made sense anyway; they’re all just strings of words, some arranged a little prettier than others.
Ugh… breathe in, breathe out.
It isn’t for you from the past, or for you in the present, or for you in the future. It’s for each of them and for none of them. It’s for everything in your life and for the things you haven’t even had the chance to look for yet.
Exactly the way you used to write when you were little, on a sheet you never looked at again.
Exactly the way you used to write when you were little, on a sheet you hid inside the ugliest book on the shelf.
A half-homage to your favorite film, Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain.
Let’s count to 10. You always gather your thoughts by 10.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9… let’s skip 10.
Letters that begin and end with you
Dear Alice,
You are 28. No more, no less than 28.
I don’t know what that’s supposed to mean or exactly how you should feel. We’ll try to see, to find out, to search, or never find the answer together.
If I had asked you 10 years ago, you would have said you were practically ancient, a real adult, responsible. You would have pictured yourself with one or more children, the most successful job in the world, and a thoroughly accomplished marriage. You’d be disappointed to hear that none of the three are true. Your kids are your plants (you wish you took better care of them), the paintings on the walls you love more than anything (especially the limited editions), and your collection of vintage vinyls. You are not the main character in any marriage, and you have no regrets about that, quite the opposite. As for work, it’s fine, but your journalism dreams took a certain turn, one you sometimes enjoy and sometimes resent on the days you feel like a grand misunderstood artist. Back then, you also imagined yourself living in Paris, and I’m happy to tell you at least one good thing: that part came true. Of course, not quite in the proportions you pictured, because living in Paris also means discovering that sometimes even breathing feels expensive. Still, you have a home that feels entirely yours, filled with little things that make you happy.
If I had asked you 5 years ago, you would have said you hoped you’d found a job that makes you happy, that you’d moved out on your own, and that you’d kept your friends. Happy to confirm all three. Even on the days when every email feels like it rips a piece of your soul and tosses it out the window. Even when you wish you weren’t paying absurd amounts for electricity. Even when you feel a little alone on the couch at night and you cycle through every humanly visible shade of nostalgia in a single minute.
If I had asked you yesterday, you would’ve said you have no idea how the years flew by so quickly. That the last six or seven disappeared like a storm, a tornado, and a lightning strike all rolled into one. That you remember everything and nothing at the same time. And that you’re not where you thought you’d be, that you haven’t done enough, that you’re not proud enough of yourself and that, surely, there was room for better. Which isn’t exactly shocking, is it? You can’t even recall the last time you truly felt proud of yourself, or if there ever was a first time.
If I asked you today, you’d glare at me and, as always, roll your eyes until they nearly hurt. You’d say it’s absurd. That you’re 28. That the world is what it is. That you don’t understand anything anymore, and anyone who says each year makes you wiser clearly hasn’t lived in the same world as you. You’d mention your headache and start listing every dull item in your calendar, even though I never asked. You’d say work is stressful and that it’s taking up more of your headspace than the idea of celebrating anything. You’d think about where you have to travel next, about the ten more bouts of plane panic you’ll go through. and not even for a vacation, which makes it all the more irritating. Then, in a rare flicker of gratitude, you’d admit you’re glad for the people in your life, near and far, and that they made this day a little easier. And then you’d look at me and say:
Come on, be honest, I don’t look 28, do I? I could say I’m 25 and no one would call me a liar.
There. The balance sheet. Broad strokes of 28 years, from various angles, each more irritating than the last.
Look, Alice…
At 28 you still don’t have the answers to all the questions you ask yourself at night before sleep, or the ones that show up every Monday morning. You don’t. Are you closer to them? Maybe. Do you have any certainty about any of them? Definitely not.
At 28 you still have the occasional panic attacks. I’d be lying if I said not a drop of anxiety runs through you. But you handle them a little better, and you’ve started to accept, only very recently, that the intensity of your thoughts and feelings is something you almost wouldn’t want to blunt. It is so particular to you and so fitting to who you are that it would be a shame for it to leave entirely.
You don’t really know what comes next. Not in the way you wish you did. There are 147 things you still dream about, and at least 145 of them are probably unrealistic. Still, they’re out there somewhere, waiting just in case. You don’t know whether you want to spin your career around 180 degrees or finally accept that, in one way or another, you’re built for what you do.
You don’t love your body every day. Sometimes not even for weeks. But you’re getting better at it. Definitely not the week before your birthday, when you thought you looked worse than ever, but most of the time. There are days when you can look at yourself in the mirror with gentleness, even with love, for hours. And then there are days when you’d like to smash the mirror into a thousand pieces and never face a single shard again. You’ve always been someone of extremes, so it’s no surprise you haven’t found balance yet. But I’d say you’re getting closer.
You are grateful you learned so much about yourself by discovering the world. That you went to places you never imagined, that you saw sunsets so beautiful they made you cry. That you ate all sorts of things in so many corners of the world and met people with stories you’ll never forget. You’re grateful for every object in your home you brought back from a trip, each carrying a story you can tell yourself every time you look at it.
You have a job you love. Even when you feel you can’t anymore. You love what you do and you’re happy to rush from one thing to another, even on the days when all you want is to finally learn how to sit still.
You’re grateful for your wonderful friends, the ones you love beyond measure. The ones you grew up with and the ones you grew older with. The ones you cried and laughed with, danced and sang with, hoped with and lost your mind with. The ones who know more about you than they should and choose to love you anyway. The ones you traded rings with in the park, smoked secret cigarettes with in back alleys, split taxis and drunken nights with back when you knew nothing about life, and the ones who came along later and still decided to stay.
You are grateful for your family. The four people to whom you owe absolutely everything and whom you will never manage to thank enough. For the courage and for the love, and for the ocean of a hundred other things that sits between these two.
You aren’t proud of yourself yet. You haven’t learned how. You don’t think you’ve done everything you could, you don’t think you’ve fought hard enough for what you believe in, you think you could have been and done more. You haven’t learned to speak kindly about yourself yet, but you’ve never stopped believing you should. The process counts, right?
You know very well what you like. What you don’t. What you love and what you can’t stand. What you believe in. What matters to you. You’d just like to find a place to put yourself somewhere in that mix. You like to think you still have time.
For a few seconds, I only want to tell you this: it will be fine. Somehow. Or maybe it already is and all that’s left is to get that through your head. Once and for all.
And because a letter isn’t complete without a salute to Amélie, we’ll do it like this.
At 28, you don’t like:
turbulence and takeoffs, raw carrots, rooms full of men who think they know everything about everything, doctors, watches without numbers, dressing-room mirrors, saying goodbye, people who are too happy, intersections without traffic lights, endings, the world.
At 28, you do like:
summer freckles, black sesame ice cream, Cher, sunflowers, wine and gossip, the sea in November, songs you know by heart, having two homes, the last ten pages of a book, cold sheets, the world.
🤷🏻♀️ The Nonsense Recommendations of the Week
Count how many candles you didn’t light this year. Pretend it’s because you ran out of breath, not because you ran out of patience.
Open your inbox and imagine every unread email is actually a letter waiting in your childhood mailbox. Ignore them both.
Look at your plants. Call them your children. Apologize for forgetting to water them.
Write a letter to yourself you’ll never send. Hide it in the ugliest book you own. Happy birthday!
Roll your eyes at least three times today. Consider it cardio.
💿 The Songs That Kept Me Going This Week
Hey Jude – The Beatles: For the kind of change that feels unbearable at first, but softens if you sing it loud enough.
Father and Son – Cat Stevens: For every conversation we wish we had with who we were, or with who we’ll become.
Forever Young – Alphaville: For that impossible hope that at least part of us might resist the passing years.
1000 de da – The Mono Jacks: For the way growing older still leaves room for chaos, noise, and starting everything all over again.
Betty – Taylor Swift: For the reminder that maturing often means circling back to old mistakes and choosing differently.