Despre doisprezece struguri + 1 pentru noroc/ About twelve grapes + 1, just for good luck
Pentru toți anii în care ne-am prefăcut că știm ce facem, dar ne-am întrebat ce e asta pe 1 ianuarie/ For all the years we pretended we knew what we were doing, only to ask what this is on January 1st
✍🏻 Pentru că sunt încă ambițioasă: mai întâi vine varianta în română, apoi cea în engleză. La final, recomandările—doar în engleză, că nici traducerile nu se fac singure la nesfârșit.
✍🏻 Because I’m still stubborn: first comes the Romanian version, then the English one. At the end, the recommendations—only in English, because even translations have their limits.
👩🏻💻RO:
Și uite așa, ca și cum am fi clipit de două ori și ne-am fi scuipat în sân de trei, ca și cum am fi bătut din palme de patru ori unii după alții sau ne-am fi făcut cu mâna în același timp de la colțuri diferite ale străzii, a trecut și anul ăsta pe lângă noi, sau am trecut noi pe lângă el, depinzând pe cine și când întrebi.
Chiar și în zilele în care ni s-a părut interminabil, ni s-a părut că timpul trecea de fapt un pic cam repede, până și atunci când stătea în loc. Și într-un talmeș-balmeș din care nu am înțeles nimic, chiar dacă am încercat din răsputeri, a venit momentul în care să ne ascundem iar sub scaune sau sub mese și să mâncăm struguri, în speranța că anul care vine o să fie un pic mai bun, un pic mai calm, un pic mai interesant sau pur și simplu un pic mai ușor de înțeles.
Am vaga impresie că nimeni nu a înțeles mare lucru din anul ăsta. La fel cum am impresia că am trăit patru vieți și jumătate comprimate în câteva minute și câteva zeci de secunde pe care nu le-am mai numărat sau, și mai rău, pe care le-am pierdut pe drum. Am tot scris despre anul ăsta, în toate formele lui, așa că nu o să fac asta și acum, pentru că v-aș plictisi pe toți și mi-aș aduce aminte de lucruri pe care poate aș vrea să le mai și uit.
A fost un an plin de tot și de toate, cu cele mai strâmbe tipuri de dans, cu dans singur, dans în perechi, dans urcat pe pereți și pe mese, pe ritm și complet în afara lui.
A fost un an în care m-a durut burta de la râs, ochii de la plâns, capul de la anxietate și mâinile de la atâta scris de prostii în minte și pe hârtie. A fost un an plin de frică și plin de speranță. A fost un an al finalurilor și al începuturilor. Un an cu soare care s-a ascuns de prea multe ori, cu lună plină, cu ploaie și un pic cam multă ceață. A fost un an care a mirosit a lumânări cu vanilie, a fum de țigară, a vin lăsat prea mult în pahar, a ceai de mușețel și a scorțișoară. A fost un an plin de zbor și de zboruri, de avioane, de trenuri, de mașini și de metrouri. De zile în care nu mai puteam să îmi țin ochii deschiși și de zile care nu aș mai fi vrut să se termine niciodată. De prietenii și de iubire. De dezamăgire și de furie. De răsfăț și de semi-falimentare. A fost un an în care am călătorit enorm și am stat extrem de puțin cu mine. În care am muncit prea mult. A fost un an cu seri fără sfârșit și cu dimineți care nu se prelungeau niciodată. Cu cafea amară. A fost un an din care am învățat multe, dar am repetat aceleași greșeli ca să fiu sigură că îl termin exact așa cum l-am început, crezând că o să mă schimb și promițându-mi că la anul o să fie mai bine. A fost un an în care nu am înțeles nimic, dar am înțeles un pic din tot, poate chiar și un pic despre mine. Insuficient, ca de fiecare dată. A fost un an greu. A fost un an greu. Și greu mi-a fost să îl las să se termine.
N-o să scriu nicio rezoluție anul ăsta. Pentru că le-am scris în fiecare an de 20 de ani încoace și nu m-au ajutat cu absolut nimic. Așa că n-o s-o mai fac, din superstiție, din revoltă, din simplul fapt că nu mai pot să îmi fac iar o promisiune doar de dragul de a vedea cât de puțin timp îmi ia să o încalc. Oricum, arta manifestării e ceva ce nu numai că nu stăpânesc, dar m-a abandonat pe ușa din spate de fiecare dată când am încercat măcar să mă apropii de ea.
Vă spun doar ce îmi doresc, nici nu știu dacă pentru mine, sau pentru voi, sau pentru mine și pentru voi, pentru noi.
Să fim mai buni. Nu în sensul biblic, nici în sensul clișeic. Ci pur și simplu să fim un pic mai buni, mai ales cu noi. Pentru mine e cel mai greu lucru din lume. Mă chinui de când am învățat ce e binele și ce e răul să fiu un pic mai bună cu mine, dar am învățat doar cum să o fac cu alții și niciodată să o fac cu mine. Dar niciodată nu e prea târziu. Nici măcar acum.
Să avem mai multă răbdare. Peste tot și în toate. Dimineața la prima oră și seara, când nu mai vedem nimic și totul se mișcă.
Să spunem mai des te iubesc.
Să spunem mai des nu.
Să mințim mai puțin. Să ne mințim mai puțin.
Să lăsăm naibii încrâncenarea. Sau să luăm încrâncenarea în brațe ca formă de revoltă și să facem ceva cu ea. Și s-o facem până la capăt.
Să lăsăm lucruri neterminate. Căci e superbă și neterminarea, cu toată frustrarea ei și cu spațiul dintre tot și nimic cu care se joacă pe degete, ca și cum le-ar fi născut și pe unul și pe celălalt.
Să respirăm. Adânc și des. Și să o luăm de la capăt după fiecare respirație, ca și cum lumea începe și se termină cu fiecare 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Din nou.
Să plecăm din locuri unde nu am avut niciodată loc și să ne tragem scaune la toate mesele unde ne-am dorit să fim, unde avem un pahar care ne așteaptă și o furculiță gata să fie dărâmată cu mâna stângă în timp ce explicăm ceva.
Să râdem până ne doare stomacul și să o luăm de la capăt.
Să fim vulnerabili și să nu ne întoarcem cu spatele la oglindă când ne dăm seama că suntem. Nici s-o spargem când știm că e un pic cam mult.
Să greșim. Să ne dăm voie să greșim. Că n-am fost și nu o să fim perfecți niciodată și nu ne ajută cu nimic să ne dăm seama de asta de fiecare dată când realizăm că nici de data asta n-am învățat cum să facem totul. Și că nu o să se întâmple niciodată.
Să nu uităm cât de importantă e libertatea și cât de norocoși suntem că o avem. Și să ținem de ea cu dinții și cu mâinile și să nu-i întoarcem spatele niciodată.
Să fim curajoși. Și tâmpiți. Și curajos de tâmpiți.
Să ne bucurăm de fiecare apus și să o luăm de la capăt. Să ne spunem povești despre fiecare în parte și să ne îndrăgostim de fiecare poveste în parte, ca și cum n-ar mai exista niciuna pe care am putea să o spunem sau să o facem după.
Să ne iubim, pe noi, pe alții, pe noi și pe alții. Dar să ne iubim pe bune, orice ar însemna asta și oricât de frică ne-ar fi de iubire.
Să ne cerem iertare, nouă și altora. Altora și, mai ales, nouă.
Să lăsăm schimbarea să vină și să nu-i închidem ușa în față de fiecare dată când e prea aproape de noi și ne tremură picioarele.
Să petrecem timp cu toți oamenii pe care îi iubim. Cât de mult se poate. De fiecare dată când se poate.
Să nu ne temem de liniște și nici de gălăgie. Să conviețuim cu ambele într-un haos controlat, în care se schimbă între ele o dată la câteva ore. Și să le iubim pe ambele în mod egal.
Să visăm. La lună și la stele. La bine și la rău. La tot ce o să rămână doar visare și la lucruri care chiar ar putea să se întâmple dacă nu ne-ar mai fi atât de frică.
Să știm când să ne oprim și să ne oprim cu adevărat.
Să nu ne mai comparăm începuturile cu finalurile altora, nici măcar cu ale noastre. Să nu ne mai măsurăm viețile după ritmuri care nu ne aparțin. Să ne acceptăm mersul strâmb, ocolurile, pauzele și cele zece bănci pe care le-am construit ca să ne oprim încă puțin.
Să nu ne mai fie rușine de dorințele noastre. Nici de cele mari, nici de cele mărunte. Nici de cele pe care nu le-am spus niciodată cu voce tare.
Să ne păstrăm curiozitatea. Pentru oameni. Pentru povești. Pentru lucruri pe care nu le înțelegem încă. Pentru versiuni ale noastre pe care nici măcar nu știm că le avem ascunse pe undeva.
Să nu ne pierdem niciodată simțul umorului și nici hazul de necaz. N-a fost inventat degeaba.
Să avem grijă de ce e fragil. În noi. În alții. În lume. Mai ales în lume. Unde totul e fragil și vântul bate tare, tare de tot.
Atât. Oricum e prea mult.
Câte dorințe poți să spui sub o masă obosită, mâncând niște struguri ca apucata între 00:00 și 00:05? Mai ales dacă ai prins și unii acri sau unii plini de sâmburi. Oricum n-o să-mi amintesc nici jumătate din lucrurile pe care le-am scris aici, dar partea bună în a scrie lucruri e că poți oricând să îți amintești, chiar și atunci când nu vrei.
Nu e un program.
Nu e un manifest. Nu e un set de rezoluții, v-am zis deja ce cred despre ele.
Nu e nici măcar o tentativă serioasă de a deveni oameni mai buni peste noapte, sunt convinsă că așa ceva nu e posibil.
E doar o listă de dorințe pe care am scris-o în grabă, într-o cameră în care merge televizorul și pâlpâie un pic lumina de la lampă.
O listă pe care, cel mai probabil, o voi uita parțial până pe la jumătatea lui ianuarie, exact ca rezoluțiile mele din ultimii 20 de ani de viață.
Sau o voi ține minte prost.
Sau o voi interpreta cum îmi convine. Sau cum cred că îmi convine.
Și e perfect în regulă.
Pentru că, dacă am învățat ceva din toți anii în care mi-am promis lucruri mari cu mult entuziasm și puțină răbdare, e că viața nu prea ține cont de liste.
Și nici de începuturi simbolice. Nici măcar de revelații.
Viața vine oricum. În tot haosul și viteza ei. Și o să vedem ce facem atunci când vine peste noi. Pe unde ne ascundem, pe unde ne dăm cu capul, pe unde mai cădem și de ce ne mai sprijinim ca să ne ridicăm.
Poate e suficient să ne mai amintim din când în când lista asta.
Nu ca să o respectăm.
Ci ca să ne gândim ce, doamne iartă-mă, aveam în cap atunci când am scris-o.
Și dacă anul care vine o să fie la fel de haotic, de imprevizibil și de greu de înțeles ca ăsta, sper doar să fim puțin mai capabili să râdem de și cu noi în timp ce îl traversăm.
Cu un pahar în mână. Sau o cafea amară cu un pic prea mult lapte.
Cu cineva lângă noi.
Sau măcar cu noi înșine în fața unei oglinzi la care ne uităm și nu de care ne ascundem.
Atât.
Restul vedem pe parcurs.
Să avem grijă de noi și să vedem ce urmează. E tot ce știm până acum.
La mulți ani nouă, vouă și spațiilor dintre ani pe care le acoperim cu struguri și șampanie. :)
👩🏻💻 EN:
And just like that, as if we had blinked twice and knocked on wood thrice, as if we had clapped four times one after another or waved at each other at the same time from opposite corners of the street, this year passed us by. Or maybe we passed it by, depending on who you ask and when.
Even on the days that felt endless, time still seemed to move a little too fast, even when it was standing still. And in a muddle I couldn’t make sense of, no matter how hard I tried, the moment came again to hide under chairs or tables and eat grapes, hoping the year to come would be a little better, a little calmer, a little more interesting, or simply a little easier to make sense of.
I have a vague feeling that no one really understood much of this year. Just like I feel we lived four and a half lives compressed into a few minutes and a few dozen seconds we stopped counting, or worse, lost along the way. I have written about this year in every possible form, so I will not do it again now, because I would bore you all and remind myself of things I might actually want to forget.
It was a year full of everything, with the strangest kinds of dancing. Dancing alone, dancing in pairs, dancing up walls and onto tables, on the beat and completely off it.
It was a year when my stomach hurt from laughing, my eyes from crying, my head from anxiety, and my hands from writing too many foolish things in my mind and on paper. A year full of fear and full of hope. A year marked by endings and beginnings. A year with a sun that hid too often, with full moons, rain, and a little too much fog. A year that smelled like vanilla candles, cigarette smoke, wine left too long in a glass, chamomile tea, and cinnamon. A year full of flying and flights, planes, trains, cars, and subways. Days when I could not keep my eyes open and days I never wanted to end. Friendships and love. Disappointment and anger. Indulgence and semi-bankruptcy. A year in which I traveled a lot and spent very little time with myself. A year in which I worked too much. A year of endless evenings and mornings that never stretched long enough. With bitter coffee.
It was a year from which I learned many things, but repeated the same mistakes just to be sure I finished it exactly the way I started it, believing I would change someday and promising myself that next year would be better. A year in which I understood nothing, yet understood a little of everything, maybe even a little about myself. Not enough, as always. It was a hard year. It was a hard year. And it was hard to let it end.
I will not write any resolutions this year. I have written them every year for the past twenty years and they have helped me with absolutely nothing. So I will not do it again, out of superstition, out of rebellion, out of the simple fact that I can no longer make myself promises just to see how little time it takes me to break them. The art of manifestation is something I not only do not master, but that has quietly slipped out the back door every time I even tried to get close to it.
I will only tell you what I wish for. I do not know if it is for me, or for you, or for me and you, for us.
To be kinder. Not in a biblical way, nor in a cliché way. Just a little kinder, especially to ourselves. For me, this is the hardest thing in the world. I have struggled ever since I learned what good and evil are to be kinder to myself, but I only learned how to do it for others, never for me. Still, it is never too late. Not even now.
To have more patience. Everywhere and in everything. Early in the morning and late at night, when we can barely see and everything feels unsteady.
To say I love you more often.
To say no more often.
To lie less. To lie to ourselves less.
To let go of clenched stubbornness. Or to take it in our arms as a form of rebellion and do something with it. And go all the way with it.
To leave things unfinished. Because unfinished things are beautiful too, with all their frustration and the space between everything and nothing they play with, as if they had given birth to both.
To breathe. Deeply and often. And to start over after every breath, as if the world begins and ends with every one, two, three, four, five, six, seven, eight, nine, ten. Again.
To leave places where we never really had room and pull chairs up to all the tables we longed to sit at, where a glass is waiting for us and a fork is ready to be knocked over with our left hand while we explain something.
To laugh until our stomachs hurt and then do it again.
To be vulnerable and not turn our backs on the mirror when we realize we are. And not smash it either when it feels a little too much.
To make mistakes. To allow ourselves to make mistakes. We were never perfect and never will be, and it helps no one to rediscover that every time we realize we still have not learned how to do everything right. And that we never will.
To not forget how important freedom is and how lucky we are to have it. To hold on to it with our teeth and our hands and never turn our backs on it.
To be brave. And foolish. And bravely foolish.
To enjoy every sunset and start over. To tell each other stories and fall in love with every single one, as if there were no others left to tell or live after.
To love ourselves, to love others, to love ourselves and others. Truly. Whatever that means, no matter how afraid of love we might be.
To ask for forgiveness, from ourselves and from others. From others and especially from ourselves.
To let change come and not slam the door in its face every time it gets too close and our legs start shaking.
To spend time with the people we love. As much as possible. Every time it is possible.
To not fear silence, nor noise. To live with both in a controlled chaos where they trade places every few hours. And to love them equally.
To dream. Of the moon and the stars. Of good and bad. Of everything that will remain only dreaming and of things that might actually happen if we were not so afraid.
To know when to stop. And to truly stop.
To stop comparing our beginnings to other people’s endings, not even our own. To stop measuring our lives by rhythms that are not ours. To accept our crooked walk, our detours, our pauses, and the ten benches we built just to sit down a little longer.
To stop being ashamed of our desires. Big ones. Small ones. Even those we have never said out loud.
To keep our curiosity. For people. For stories. For things we do not yet understand. For versions of ourselves we do not even know we have hidden somewhere.
To never lose our sense of humor or our ability to laugh through hardship. It was invented for a reason.
To take care of what is fragile. In us. In others. In the world. Especially in the world, where everything is fragile and the wind blows hard, very hard.
That’s all. It’s already too much.
How many wishes can you make under a table, eating grapes like a mad person between midnight and five past? Especially if some of them are sour or full of seeds. I will not remember even half of what I wrote here anyway, but the good thing about writing things down is that you can always remember them later, even when you do not want to.
This is not a plan.
This is not a manifesto. This is not a set of resolutions. I already told you what I think about those.
It is not even a serious attempt to become better people overnight. I am convinced that is not possible.
It is just a list of wishes written in a hurry, in a room where the TV is on and the lamp flickers slightly.
A list I will probably partially forget by mid-January, just like my resolutions from the past twenty years of my life.
Or remember incorrectly.
Or interpret them however it suits me. Or however I think it suits me.
And that is perfectly fine.
Because if I have learned anything from all the years I promised myself big things with a lot of enthusiasm and very little patience, it is that life does not really care about lists. Or symbolic beginnings. Or revelations.
Life comes anyway. In all its chaos and speed. And we will see what we do when it crashes into us. Where we hide, where we hit our heads, where we fall again, and what we lean on to get back up.
Maybe it is enough to remember this list from time to time.
Not to follow it.
But to wonder what on earth we were thinking when we wrote it.
And if the year ahead turns out to be just as chaotic, unpredictable, and hard to make sense of as this one, I only hope we’ll be a little better at laughing at ourselves, and with ourselves, as we move through it.
With a glass in our hand. Or a bitter coffee with a bit too much milk.
With someone beside us.
Or, at the very least, with ourselves, standing in front of a mirror we choose to look at instead of hiding from.
That’s it.
The rest we will figure out as we go.
Let us take care of ourselves, and then see what comes next. That is all we know for now.
Happy New Year to us, to you, and to the spaces between years that we cover with grapes and champagne. :)
🤷🏻♀️ The Nonsense Recommendations of the Year
Eat twelve grapes at midnight and add one more. Call it margin for error. Call it experience.
Make lists you swear are not resolutions. Lose them by February. Find them in November and realize you accidentally lived half of them.
Sit under tables more often. Literally or metaphorically. Especially when things feel too big and you need a lower ceiling.
Learn to knock on wood without apologizing for it. Superstition is just hope with a bad reputation.
Allow yourself to not know what you are doing and keep going anyway. Repeat yearly.
Leave space between things. Between years. Between sentences. Between who you were and who you are becoming.
Keep one small ritual you refuse to explain to anyone. Protect it fiercely.
💿 The Songs That Kept Me Going This Year
Happy New Year – ABBA: For the quiet moment after the countdown, when the room smells like leftovers and champagne, and hope feels fragile but still present. For all the years that start softly, not triumphantly.
I Wanna Dance with Somebody – Whitney Houston: For the nights when dancing was not joy, but survival. For moving your body when your mind needed a break.
Mystical Magical – Benson Boone: For believing, just briefly, that something unseen was carrying you through. For letting wonder back in without demanding proof.
Mr. Brightside – The Killers: For all the spirals, the overthinking, the stories you told yourself at 2 a.m. For surviving your own imagination year after year.
If I Could Turn Back Time – Cher: For every moment you wished you could redo. For every moment you finally accepted you couldn’t. For learning to stand where you are instead.