Despre rușinea ei, a mea, a noastră și spațiul dintre ele/ About her shame, my shame, our shame, and the space in between
Despre rușinea care locuiește între noi, manifest și poveste, cu tot ce leagă și tot ce desparte / About the shame that lives between us, story and manifesto, with all it ties and all it breaks apart.
✍🏻 Pentru că sunt încă ambițioasă: mai întâi vine varianta în română, apoi cea în engleză. La final, recomandările—doar în engleză, că nici traducerile nu se fac singure la nesfârșit.
✍🏻 Because I’m still stubborn: first comes the Romanian version, then the English one. At the end, the recommendations—only in English, because even translations have their limits.
👩🏻💻RO:
Ei, mie, nouă.
Unele texte se scriu mai greu decât altele.
Altele nu se scriu deloc.
Pe unele nu ai vrea să știi cum să le scrii, ca să nu fii nevoită să le publici vreodată.
La altele te uiți atât de mult timp, încât începi să te gândești la toate modurile în care ai putea să le rescrii sau să le lași nescrise pentru totdeauna.
Dar am început exercițiul ăsta tocmai pentru asta. Pentru momentele de disconfort. Pentru momentele în care nu o să am chef sau pentru cele în care mi-ar plăcea să pot să mă controlez mai bine.
Am început exercițiul ăsta pentru că relația mea cu vulnerabilitatea nu a fost niciodată atât de sănătoasă cum mi-aș fi dorit și pentru că scrisul, înainte de a fi un manifest sau o poveste, a fost un refugiu. Și uneori aș vrea să rămână doar un refugiu.
Ce urmează nu e un manifest. Sau e un manifest în același mod în care e o poveste. E un manifest-poveste. Și vorbește, de multe ori, în cuvintele pe care le-am scris atunci, despre o experiență de viață și despre un sentiment.
Vorbește despre rușine.
Despre un sentiment pe care îl detest, de altfel. Despre un sentiment care a fost, ani de zile, sursa activismului meu, sursa insecurităților mele și motivul pentru care am ales cariera pe care am ales-o. E un sentiment pe care nu am știut cum să îl las în spate ani de zile, cu care am învățat să trăiesc și pe care l-am pus la punct de fiecare dată când am avut ocazia.
Geneza rușinii în viața unei femei e ceva despre care s-a scris enorm, mai ales în literatura feministă. Ca modalitate de control și de subjugare, de reducere la tăcere, ca o trăire legată de socializare și structuri sociale, ca un component central al relației de putere și de intimitate. Rușinea a existat și există în toate formele ei în fiecare element al contemporanului meu, de când pot să îmi amintesc. Nu m-am născut cu rușine, dar am cunoscut rușinea foarte repede după ce m-am născut. Așa cum au făcut-o, poate, multe dintre persoanele care citesc ce scriu aici. Uneori a fost mai puternică decât corpul meu, decât dorințele mele, decât identitatea mea. Uneori a fost la fel de puternică. Uneori a fost slabă și tăcută și m-a lăsat să fiu sau să fac exact ceea ce mi-am dorit. Dar nu știu dacă a plecat vreodată. Cu totul.
Nu pot, mi-e rușine. Mi-e rușine să sun. Mi-e rușine să vorbesc. Mi-e rușine să port asta. Mi-e rușine să-i spun. Mi-e rușine să-i spun nu. Mi-e rușine să spun da atât de repede. Mi-e rușine să vorbesc tare. Mi-e rușine să nu ocup prea mult spațiu. Mi-e rușine de ce o să creadă despre mine. Mi-e rușine să mint. Mi-e rușine să spun adevărul. Mi-e rușine să iert. Mi-e rușine să tac. Mi-e rușine să țip. Mi-e rușine să mă întorc. Mi-e rușine să spun ce cred. Mi-e rușine să spun ce simt. Mi-e rușine să scriu. Mi-e rușine să vorbesc despre mine. Mi-e rușine să lupt. Mi-e rușine să ies. Mi-e rușine să plec. Mi-e rușine să merg. Mi-e rușine să mănânc. Mi-e rușine să beau. Mi-e rușine să nu fiu. Mi-e rușine să nu fie suficient. Mi-e rușine să fie prea mult. Să fiu prea mult. Să fiu.
Mie, nouă, ei.
Îmi amintesc primii ani în care mi-a fost rușine. Primii ani în care a început să îmi fie rușine. La fel de clar cum îmi amintesc primii ani în care mi-a fost frică sau prima oară când mi-am dat seama ce înseamnă frica.
Îmi amintesc cine eram sau cine nu eram. Ce voiam și ce nu voiam. Îmi amintesc cum arătam, la ce visam, ce lucruri îmi plăcea să fac și ce lucruri nu știam, nu puteam sau nu voiam să fac.
Aveam pe undeva pe la 11-12 ani. Eram în școala generală. Într-o școală generală de cartier, în care era prea frig iarna și prea cald vara. Într-o școală de cartier cât se poate de obișnuită, în care toată lumea purta uniforme roșii oribile și diforme, cu tricouri sau cămăși albe.
Cred că sunt perioade din viața noastră pe care le eternizăm. Și pe care le idealizăm. Cum sunt pentru mine liceul și facultatea. În care descoperim cine suntem, ne cunoaștem prietenii pe care o să-i avem toată viața, ne distrăm, experimentăm, iubim, visăm la lună și la stele. Și perioade din viața noastră la care nu am vrea să ne întoarcem niciodată. Nu pentru că au fost obiectiv catastrofale. Ci pentru că au născut în noi ceva la care nu vrem să ne întoarcem niciodată. Cum e pentru mine școala generală. De care, cu toată sinceritatea din lume, nici măcar nu mai vreau să aud. Acest spațiu a fost pentru mine un loc în care am experimentat, pe lângă niște lucruri marginal interesante, pozitive sau simpatice, niște sentimente cu adevărat oribile. Și indiferent de cât de departe sunt acum de tot ceea ce s-a întâmplat acolo, există părți din mine care se mai blochează, uneori o secundă, alteori 10, exact acolo. Pentru că indiferent cât de mult ne separăm de părți din noi, de cât de tare relativizăm, de cât de tare înțelegem că nu a fost niciodată atât de serios, că nu a fost niciodată despre noi, unele lucruri rămân cu noi pentru totdeauna. Chiar dacă nu am vrea. Chiar dacă le respingem cu fiecare parte din noi, de fiecare dată când avem senzația că ceva ne amintește de asta, chiar și un pic.
E greu să deschizi o conversație despre bullying atunci când e despre tine. Chiar și în lumea în care eu trăiesc. Chiar dacă respectul pentru individualitatea fiecărei persoane e centrul muncii și al luptei mele. Pentru că lucrurile sunt complicate atunci când sunt despre tine. Atunci când îți amintești de ele, amintindu-ți practic de tine. Și de fiecare dată când geneza propriei rușini îmi vine în minte, nu foarte des, ce-i drept, dar în momentele mele cele mai vulnerabile de introspecție, mă gândesc dacă persoanele care inițiau, continuau sau râdeau se mai gândesc vreodată la asta. Și sunt aproape sigură că nu o fac. Pentru că era doar o glumă. Dar nu e niciodată doar o glumă. E un copil care nu se mai poate uita în oglindă. Care plânge sub birou. E un copil care nu se uită în ochii celorlalți de teamă să nu spună ceva despre el. E un copil care nu știe cine e, mai departe de ce spun alții despre el. E un copil căruia îi e rușine să poarte o rochie, o pereche de pantaloni scurți, căruia îi e rușine să ridice mâna dacă știe un răspuns sau să recunoască că a luat o notă bună. Nu e o glumă. Și nu ar trebui să o mai tratăm vreodată ca pe o glumă. Pentru că e cât se poate de serios.
Copilul ăla nu a plecat niciodată din mine, chiar dacă eu am ajuns exact ceea ce copilul și-ar fi dorit.
Copilul strigă și are nevoie de atenție.
Nu pleacă atunci când mă simt frumoasă, îmi spune că greșesc.
Nu pleacă atunci când realizez ceva, îmi spune că e o minciună și că la un moment dat toată lumea din jurul meu o să își dea seama de asta.
Copilul generează rușine și teamă. Copilul îmi spune să nu exagerez, să nu vorbesc prea tare sau prea mult. Să nu iau prea mult spațiu. Să mă mulțumesc cu o bucată. Și că ar mai trebui uneori să dau chiar și din bucata aia.
Copilul trăiește și acum în mine. Ascuns. Un pic mut. Un pic surd. Un pic timid. Dar de fiecare dată când caut, apare de undeva ca și cum nu ar fi dispărut absolut niciodată.
Nouă, ei, mie
Pe la 11-12 ani am învățat să îmi fie rușine pentru lucrurile pe care știu să le fac. Pentru inteligența mea. Ca o mică anecdotă, colegii mei au făcut o listă pe care au semnat-o într-o majoritate covârșitoare ca să mă oblige să nu mai răspund la ore. Și m-au așteptat cu ea pe bancă. Pentru că îi enervam. Uneori mă întreb cât de deteriorată de propriile mele subiectivisme e amintirea asta. Dar nu cred că e prea deteriorată.
Mi-a fost rușine de asta foarte mult timp. N-am vorbit despre asta mult timp. Am dezvoltat tot felul de mecanisme ca să nu pară că știu lucruri. Pentru o perioadă, greșeam aproape întotdeauna un exercițiu intenționat la română ca să nu iau 10. La fel și la engleză, franceză și istorie. Mă lăudam cu revistele mele cool și îmi luam toate hainele care erau la modă, ca să nu pară că am numai apucături de tocilară. Nu spuneam niciodată că citisem o carte despre care vorbeam, mă prefăceam că nu am citit-o niciodată, chiar dacă o citisem. Nu spuneam niciodată dacă ceva a fost ușor. Colegii mei ar trăi șocul vieții dacă ar ști că nu mi-a plăcut niciodată la școală, că nu mi-a plăcut niciodată să învăț, că n-am fost niciodată tocilară. Că erau puține lucrurile care mă interesau cu adevărat la școală. Că pentru restul învățam doar din ambiție și pentru că mi se părea interesant să știi și lucruri care nu te interesează cu adevărat. Ca fapt divers, am cea mai scurtă memorie din lume. În momentul în care scriu asta, am intrat de trei ori în cameră fără să știu exact pentru ce. Mereu a fost așa. Dar nimeni nu m-a crezut vreodată. Eram doar Alice, tocilara, lângă care ne așezam atunci când voiam să copiem. Atât. Doar când voiam să copiem. Nu existam în altă formă, nu aveam alte calități, nu exista ceva interesant la mine. De altfel, într-o formă amuzantă acum, am primit și premii date de colegi la finalul clasei a 8-a, eu fiind aleasă cea mai conștiincioasă. A dracu’ conștiință, de acolo vin și se termină toate prostiile din lumea asta. Și pe cuvântul meu, nu știu dacă cineva din viața mea de acum s-ar gândi măcar o secundă despre asta în legătură cu mine, având în vedere că uneori mi se pare și mie că trăiesc pe Tenerife (așa cum zice atât de poetic a mea mamă).
Tot acolo, în aceeași perioadă și pe la aceeași vârstă, am învățat să îmi fie rușine cu corpul meu. Să-mi urăsc corpul. Să fac orice ca să îl schimb. Să plâng pentru corpul meu. Să îl ascund. Într-o vară am mâncat doar brânză și am băut doar apă. Am leșinat în baie de câteva ori. În vara aia am devenit cu adevărat extrem de slabă și eram atât de încântată până să ajung înapoi la școală, unde să aud exact aceleași epitete ca înainte să înceapă vara. Pe care, din protest, nu o să le pun în textul meu. Că n-au loc, spațiu și nici calități suficiente încât să le dau din spațiul meu. Mental, vizual sau scris. N-am idee de ce le auzeam sau de unde veneau. Și sincer, nici măcar nu mă interesează. Tot ce știu acum, aproape 20 de ani mai târziu, e că în unele zile era o tortură să fiu acolo și că de abia așteptam să se termine și să plec din școala aia portocalie de pe care mai cădea și varul.
Am avut într-adevăr aproape 10 pe linie, mai mult sau mai puțin toată viața mea academică din România. Dar în generală am avut aproape 10 pe linie în toți anii. N-aveam un interes personal pentru note, aveam un soi de presiune internă și externă toxică pe care o dezvoltasem, cel mai probabil ca mecanism de apărare. Aici am devenit eu persoana competitivă care sunt și azi. Ce bucurie! Yey! Weekendul meu era pentru olimpiade sau diverse alte activități pseudo-legate de școală. Plăcerea fals academică care a hrănit egoul întregii mele familii și frustrările mele personale. N-am simțit niciodată că mă potrivesc la olimpiadă, niciodată. Nu înțelegeam de ce subiectele erau atât de obtuze, de ce nu exista nicio formă de creativitate, de ce trebuie să mai și reții chestii. Nu înțelegeam de ce unii copii se îmbrăcau în costum la olimpiadă. Și nici de ce nu aveai voie cu o sticlă de apă care are etichetă, ce Doamne iartă-mă puteai să scrii pe ea la olimpiada de română. Nu înțelegeam nevoia excesivă de structură și nici ideea de barem. Și am avut mereu o problemă cu marginile… de ce trebuie să lași două degete margine când începi să scrii pe o foaie, cine Doamne iartă-mă face regulile astea? Acolo s-a născut rușinea mea de a nu mă integra niciodată. Nici măcar în contextele în care ar fi trebuit să o fac, nu-i așa?
Mi-era rușine când nu luam 10. În primul rând față de mine, pentru că era unul dintre puținele lucruri pe care credeam că pot să le fac perfect. Mi-era rușine de mama, care deși nu spunea direct prea multe lucruri, îmi dădea de înțeles că performanța academică ar trebui să fie certitudinea vieții mele (țeapă, mami, nu-s nici doctor, nici inginer și nici măcar avocat). Mi-era rușine de profesori, care așteptau de multe ori perfecțiunea, ca și cum ei ar fi oferit-o vreodată, măcar parțial.
În anii ăștia am intrat cu siguranță într-o dinamică în care orice s-ar fi întâmplat, orice aș fi făcut sau orice aș fi trăit, mi-era, mai devreme sau mai târziu, rușine de cineva sau de ceva.
Mie, ei, nouă
Rușinea de a purta o fustă.
Rușinea de a lua o notă mai mică de 10.
Rușinea de a spune nu știu.
Rușinea de a nu înțelege.
Rușinea de a întreba. Rușinea de a răspunde.
Rușinea de a ocupa prea mult spațiu.
De a vorbi prea tare, prea încet, prea puțin sau prea mult.
Rușinea de a fi.
La 12 ani explorasem deja aproape toate formele disponibile de rușine. Interiorizasem atât de mult acest sentiment încât mă așteptam ca un compliment să fie un pariu pierdut sau o persoană care vrea să se așeze lângă mine în bancă doar un om care nu a învățat pentru test.
Învățasem să mă uit în jurul meu de fiecare dată și să identific cine ar fi avut potențial să vorbească despre mine.
Învățasem să tac strategic și să mint atunci când era nevoie.
Învățasem că nu am de ce să învăț să mă integrez, pentru că nu voi reuși niciodată.
La finalul clasei a 8-a mi-am dorit ca în 10 ani de acum înainte să mă simt frumoasă, iubită și să iubesc ceea ce fac.
Uneori mă simt frumoasă, alteori nu. Și e în regulă. Am învățat că e în regulă să existe zile în care te simți superbă și zile în care ți-ai dori să nu trebuiască să te uiți vreodată la tine într-o oglindă.
Mă simt extrem de iubită, în fiecare zi. Și cred că iubesc, în fiecare zi.
Iubesc ce fac. Și cred că are mult sens ce fac. Iubesc că îmi dă voie să văd lumea. În toate vulnerabilitățile ei. În toată oroarea ei. Și în toate momentele în care e cu adevărat superbă.
Mie.
Aș vrea să mă întorc la tine acum 17 ani și să te iau în brațe. O să ai o viață atât de frumoasă. O să fii atât de fericită. O să ai atât de mulți prieteni cu care o să vezi lumea, cu care o să-ți pierzi nopțile dansând sau vorbind, cu care o să fumezi pe balcon la 3 dimineața între două decepții în dragoste și o poveste pe care ai uitat să o spui.
Aș vrea să îți dau mâna și să-ți spun că niciuna dintre notele pentru care ai plâns atâtea ore nu o să însemne absolut nimic. Că o să faci niște lucruri incredibile care nu au nicio legătură cu un 7 la matematică sau un 9 la fizică. Că o să vorbești 4 limbi străine, așa cum ai visat mereu. Că pe 2 dintre ele o să le știi exact așa cum o știi și pe a ta, chiar dacă ți se pare de neconceput.
Aș vrea să te strâng tare-tare în brațe și să nu-ți mai dau drumul. O să fie atât de frumos ce urmează, chiar dacă acum pare că fiecare zi e despre o formă de rușine sau alta. O să fii o femeie minunată. O să iei și câteva (cam multe) decizii proaste, dar nu o să conteze la nimic. O să fii liberă și autentică. O să fii puternică. O să fii uitucă. Și motivată. Ambițioasă și furioasă pe atât de multe lucruri din jurul tău. O să fie câteva nopți pe care să nu ți le amintești, altele pe care nu o să vrei să ți le amintești. O să câștigi lucruri, o să pierzi oameni, dar o să aibă totul extrem de mult sens.
Ți-e încă rușine de multe lucruri, dar e o parte mică din ceea ce ești acum. Nu ți-e niciodată rușine de cine ești, de ce spui sau de cum arăți. Îți promit. Mă rog, poate uneori, dar nu o să fie atât de important.
Îmi amintesc codițele tale și zâmbetul și visurile pe care le aveai. Și vreau să îți mulțumesc că le-ai păstrat și că nu te-ai oprit niciodată din a te gândi la ele. Și să îți spun că ești cea mai puternică și că te iubesc pentru tot ce ai spus sau nu, pentru tot ceea ce ai iubit și pentru tot ce ai crezut. Te văd în pantalonii evazați, în bluza cu dungi și cu două codițe ca și cum ai sta chiar acum în fața mea. Cu geanta aia de poștaș de 15 kilograme, în care aveai toate culegerile și caietele posibile. În balconul de la etajul 8 în care citeai toată vara. În sala de clasă în care încercai atât de tare să rămâi tu, indiferent de ce se întâmplă în jurul tău. Îți mulțumesc că ai fost revoltată și tristă. Îți mulțumesc pentru fiecare în parte.
Dacă m-aș putea uita la tine, aș vrea să șterg orice rușine și să nu te las să o simți niciodată. Și aș vrea să îți spun că o să fie bine, foarte bine.
Ești frumoasă.
Și bună.
Și al naibii de inteligentă.
Și o să afli în curând toate astea despre tine.
Poartă cerceii ăia pe care i-ai făcut singură în weekend.
Răspunde la întrebarea aia chiar dacă o să se uite urât la tine.
Ia nota pe care o meriți.
Bucură-te de orice reușești să faci, chiar dacă o să spună ceva despre asta.
Te iubesc și o să o faci în curând și tu :)
Iar ăsta, ăsta e un text pe care nu o să pot să îl mai citesc a doua oară, așa că dacă e vreun typo prin el, e pentru că n-am avut starea să îl mai caut. Aveți grijă de voi și de copiii din voi, oricum s-ar numi și de orice v-ar aminti astăzi :)
👩🏻💻EN:
To her, to me, to us.
Some texts are harder to write than others.
Others don’t get written at all.
Some you would rather not know how to write, so you never have to publish them.
Others you stare at for so long that you start thinking about every possible way to rewrite them, or to leave them unwritten forever.
But I started this exercise for exactly that. For the moments of discomfort. For the days when I won’t feel like it, or the ones when I wish I could control myself better.
I started this exercise because my relationship with vulnerability has never been as healthy as I wanted, and because writing, before it was a manifesto or a story, was a refuge. And sometimes I wish it could stay only a refuge.
What follows is not a manifesto. Or it is a manifesto the same way it is a story. A manifesto-story. And it speaks, many times in the words I wrote back then, about a life experience and a feeling.
This text is about shame.
About a feeling I hate, by the way. A feeling that, for years, fed my activism, fed my insecurities, and pushed me toward the career I chose. A feeling I didn’t know how to leave behind for years, that I learned to live with, and that I put in its place whenever I had the chance.
The genesis of shame in a woman’s life has been written about endlessly, especially in feminist literature. As a tool of control and subjugation, as a silencing mechanism, as something tied to socialization and social structures, as a central component of power and intimacy. Shame has existed and still exists in all its forms in every element of my present, for as long as I can remember. I was not born with shame, but I met shame very soon after I was born. As did, maybe, many of the people reading me here. Sometimes it was stronger than my body, stronger than my desires, stronger than my identity. Sometimes it was just as strong. Sometimes it was weak and quiet and let me be or do exactly what I wanted. But I do not know if it ever left. Entirely.
I can’t, I’m ashamed. I’m ashamed to call. I’m ashamed to speak. I’m ashamed to wear this. I’m ashamed to tell him. I’m ashamed to tell him no. I’m ashamed to say yes so fast. I’m ashamed to speak loudly. I’m ashamed to take up too much space. I’m ashamed of what they will think about me. I’m ashamed to lie. I’m ashamed to tell the truth. I’m ashamed to forgive. I’m ashamed to be silent. I’m ashamed to shout. I’m ashamed to go back. I’m ashamed to say what I think. I’m ashamed to say what I feel. I’m ashamed to write. I’m ashamed to talk about myself. I’m ashamed to fight. I’m ashamed to go out. I’m ashamed to leave. I’m ashamed to walk. I’m ashamed to eat. I’m ashamed to drink. I’m ashamed not to be. I’m ashamed it won’t be enough. I’m ashamed it will be too much. To be too much. To be.
To me, to us, to her
I remember the first years when I felt shame. The first years when shame began to settle in. As clearly as I remember the first years I felt fear, or the first time I understood what fear meant.
I remember who I was, or who I wasn’t. What I wanted and what I didn’t. I remember how I looked, what I dreamed of, what I liked to do, and what I didn’t know, couldn’t do, or didn’t want to do.
I was around eleven or twelve. I was in middle school. A neighborhood school where winters were too cold and summers too hot. An ordinary neighborhood school where everyone wore awful red uniforms with white T-shirts or shirts.
I think there are stretches of life that we make eternal. And that we idealize. Like high school and university for me. When we discover who we are, meet the friends we will keep for life, have fun, experiment, love, dream of the moon and the stars. And there are stretches of life we never want to return to. Not because they were objectively catastrophic. Because they gave birth to something in us we never want to meet again. That is middle school for me. Which, in all honesty, I do not even want to hear about anymore. That space was, for me, a place where alongside a few marginally interesting, positive or cute things, I felt some truly terrible feelings. And no matter how far I am now from whatever happened there, there are parts of me that still freeze, sometimes for a second, sometimes for ten, right there. Because no matter how much we separate from parts of ourselves, no matter how hard we put things in perspective, no matter how well we understand that it was never that serious, that it was never about us, some things stay with us forever. Even if we don’t want them to. Even if we reject them with every part of us whenever something reminds us of them, even a little.
It is hard to open a conversation about bullying when it is about you. Even in the world I live in. Even when respect for each person’s individuality sits at the center of my work and my fight. Because things get complicated when they are about you. When remembering them is, in practice, remembering yourself. And every time the origin of my own shame comes to mind, not very often, to be fair, but in my most vulnerable moments of introspection, I wonder whether the people who started it, kept it going, or laughed at it ever think about it now. And I am almost sure they do not. Because it was just a joke. Except it is never just a joke. It is a child who cannot look in the mirror anymore. Who cries under the desk. It is a child who avoids meeting other people’s eyes for fear they will say something about her. It is a child who does not know who she is beyond what others say she is. It is a child who is ashamed to wear a dress, ashamed to wear shorts, ashamed to raise her hand if she knows an answer, ashamed to admit she got a good grade. It isn’t a joke. And we should never treat it like a joke again. Because it is very serious.
That child never left me, even if I became exactly who the child would have wished to be.
The child shouts and needs attention.
She doesn’t go away when I feel beautiful, she tells me I am wrong.
She doesn’t go away when I achieve something, she tells me it is a lie and that at some point everyone around me will figure it out.
The child stirs shame and fear. The child tells me not to overdo it, not to speak too loudly or too much. Not to take too much space. To be content with a slice. And that sometimes I should even give away a piece of that slice.
The child still lives in me. Hidden. A little mute. A little deaf. A little shy. But every time I look for her, she appears from somewhere as if she had never disappeared at all.
To us, to her, to me
Around eleven or twelve I learned to be ashamed of the things I knew how to do. Of my intelligence. As a small anecdote, my classmates prepared a list and signed it in overwhelming majority to force me to stop answering in class. They left it on my desk and waited for me. Because I annoyed them. Sometimes I wonder how much this memory is distorted by my own subjectivity. I do not think it is very distorted.
I was ashamed of this for a very long time. I did not talk about it for a long time. I developed all sorts of mechanisms to make sure it didn’t look like I knew things. For a while I would intentionally get almost one exercise wrong in Romanian so I wouldn’t get an A. Same with English, French, and history. I bragged about my cool magazines and bought every fashionable item so I wouldn’t look like I only had nerd tendencies. I never said I had read a book we were discussing. I pretended I hadn’t, even if I had. I never admitted when something was easy. My classmates would be shocked to learn I never liked school, that I never liked studying, that I was never a nerd. That very few things at school truly interested me. That for the rest I studied out of ambition, and because I thought it was interesting to know things you do not care about. For the record, I have the shortest memory in the world. While writing this I have walked into the room three times without knowing why. It has always been like that. No one ever believed me. I was just Alice, the nerd, the one you sat next to when you wanted to cheat on a test. That was it. Only when you wanted to cheat. I did not exist in any other form, I had no other qualities, there was nothing interesting about me. In a way that feels funny now, we even had class awards voted by classmates at the end of eighth grade. They picked me as the most conscientious. Damn conscience, that’s where every stupid thing in the world seems to begin and end. And honestly, I don’t think anyone in my life today would believe that for a second, given that even I sometimes feel like I don’t exactly live on Planet Earth.
Around that same time, at that same age, I learned to be ashamed of my body. To hate my body. To do anything to change it. To cry over my body. To hide it. One summer I ate only cheese and drank only water. I fainted in the bathroom a few times. That summer I became truly thin, and I was so pleased until I went back to school and heard the exact same epithets I had heard before summer began. Which, in protest, I will not write in my text. They do not deserve the space. Not in my mind, not on this page. I have no idea why I heard them or where they came from. And honestly, I do not even care. All I know now, almost twenty years later, is that on some days being there was torture, and that I could not wait for it to be over so I could leave that orange school with plaster that flaked off the walls.
I really did have almost straight A-s for most of my academic life in Romania. In middle school I had nearly straight A-s every year. I had no personal interest in grades. I had a kind of toxic internal and external pressure that I probably developed as a defense mechanism. This is where I became the competitive person I still am today. What a joy. Yay. My weekends were for competitions or various other pseudo-school activities. The fake academic pleasure that fed my whole family’s ego and my personal frustrations. I never felt that I belonged at these competitions, not even once. I didn’t understand why the topics were so obtuse, why there was no room for creativity, why we had to memorize things. I didn’t get why some kids wore suits. Or why you couldn’t bring a water bottle with a label. What on earth could you write on a lable for a Romanian language competition. I didn’t understand the excessive need for structure or the idea of an answer key. And I always had a problem with margins. Why do you have to leave two finger widths of margin when you start a page, who on earth makes these rules. That is where my shame of never fitting in was born. Not even in the contexts where I should have, right?
I was ashamed when I didn’t get an A. First of all in front of myself, because it was one of the few things I thought I could do perfectly. I was ashamed in front of my mother who, although she did not say much directly, made me understand that academic performance should be the one certainty of my life. Joke’s on you, mom, I am neither a doctor, nor an engineer, nor even a lawyer. I was ashamed in front of teachers who often expected perfection, as if they had ever offered it, even partially.
Those years pulled me into a dynamic where whatever happened, whatever I did or lived through, sooner or later I felt ashamed of someone or something.
To me, to her, to us
The shame of wearing a skirt.
The shame of getting less than an A.
The shame of saying I don’t know.
The shame of not understanding.
The shame of asking. The shame of answering.
The shame of taking up too much space.
The shame of speaking too loudly, too softly, too little, or too much.
The shame of being.
At twelve I had already explored almost every available form of shame. I had internalized it so deeply that I expected a compliment to be a lost bet or a classmate choosing to share the desk with me, evidence that they did not study for a test.
I had learned to scan the room every time and identify who might be talking about me.
I had learned to be strategically silent, and to lie when needed.
I had learned there was no point trying to fit in, because I never would.
At the end of eighth grade I wished that ten years from then I would feel beautiful, loved, and in love with what I do.
Sometimes I feel beautiful, sometimes I don’t. And that is fine. I learned it is fine to have days when you feel stunning and days when you wish you never had to see yourself in a mirror.
I feel extremely loved, every day. And I think I love, every day.
I love what I do. And I think what I do makes sense. I love that it lets me see the world. In all its vulnerabilities. In all its horror. And in all the moments when it is truly beautiful.
To me
I wish I could go back to you, seventeen years ago, and hold you tight. You’re going to have such a beautiful life. You’re going to be so happy. You’ll have so many friends to see the world with, to lose nights dancing or talking with, to smoke with on the balcony at three in the morning between heartbreaks and a story you forgot to tell.
I wish I could take your hand and tell you that none of the grades you cried over for hours will matter at all. That you will do incredible things that have nothing to do with a B in Math or in Physics. That you will speak four foreign languages, just as you always dreamed. That you will know two of them as well as your own, even if that feels impossible now.
I wish I could hug you tight, tight, and never let you go. What comes next will be so beautiful, even if right now it feels like every day is about a form of shame. You will be a wonderful woman. You will also make a few (maybe too many) bad decisions, but they will not matter in the end. You will be free and authentic. You will be strong. You will be forgetful. And driven. Ambitious and angry at so many things around you. There will be a few nights you will not remember, others you will not want to remember. You will win things, you will lose people, and it will all make a lot of sense.
You are still ashamed of many things, but it is a small part of who you are now. You are never ashamed of who you are, of what you say, or of how you look. I promise. Maybe sometimes, but it will not matter that much.
I remember your pigtails and your smile and the dreams you had. And I want to thank you for keeping them, for never stopping thinking about them. And to tell you that you are the strongest, and that I love you for everything you said or didn’t, for everything you loved and everything you believed in. I see you in your flared pants, in the striped top, with two pigtails, as if you were standing right in front of me. With that fifteen-kilo messenger bag packed with every workbook and notebook possible. On the eighth-floor balcony where you read all summer long. In the classroom where you tried so hard to remain yourself no matter what was happening around you. Thank you for being outraged, and sad. Thank you for each thing, one by one.
If I could look at you now, I would erase every trace of shame and never let you feel it again. And I would tell you that it will be good, very good.
You are beautiful.
And kind.
And smart as hell.
And you will learn all of this about yourself soon.
Wear those earrings you made yourself over the weekend.
Answer that question even if they glare at you.
Take the grade you deserve.
Enjoy anything you manage to do, even if someone has something to say about it.
I love you, and soon you will too.
And this, this is a text I will not be able to read a second time, so if there is a typo in it, it is because I did not have it in me to go hunting. Take care of yourselves, and of the children who still live within you, whatever you call them, and whatever reminds you of them today. :)
🤷🏻♀️ The Nonsense Recommendations of the Week
Fold a piece of paper in four and write a secret you’ll never send. Hide it in your sock drawer like you’re 13 again.
Try on an outfit you swore you’d never wear at that age. Bonus points if it has glitter.
Count how many times you said “I’m fine” this week and multiply it by “no, really.”
Tell yourself I love you. Loudly. Then write it. Also loudly.
Tell the mirror “I forgive you” and see who believes it first, you or the mirror.
💿 The Songs That Kept Me Going This Week
Fast Car – Tracy Chapman
For the quiet reminder that growing up always feels like leaving and arriving at the same time.Youth – Daughter
For the echoes of every fragile, messy, beautiful first time.Perfect – P!nk
For the girl who still needs to hear that she’s enough, especially on the days she forgets.Beautiful – Christina Aguilera
For when shame gets too loud and you need an anthem that drowns it out.Read All About It, Pt. III – Emeli Sandé
For the voice inside that wants to shout your story, even when the world tells you to stay quiet.