Despre toate căpșunile cu zahăr pe care nu le-am mai mâncat pe balcon /About all the strawberries with sugar I never ate on the balcony again
Despre vacanțele care nu ne repară, dar ne țin de mână cât timp apucă. About the holidays that don’t fix us, but hold our hand for as long as they can.
✍🏻 Pentru că sunt încă ambițioasă: mai întâi vine varianta în română, apoi cea în engleză. La final, recomandările-doar în engleză, că nici traducerile nu se fac singure la nesfârșit.
✍🏻 Because I’m still stubborn: first comes the Romanian version, then the English one. At the end, the recommendations-only in English, because even translations have their limits.
👩🏻💻 RO:
Încă sunt în vacanță.
Nu știu despre voi, dar pentru mine, acel email cu un răspuns automat tâmp este catartic. E practic unul dintre lucrurile mele preferate din toată lumea. Ar fi poate un pic “mai preferat” dacă aș scrie în el exact lucrurile pe care mi le doresc:
Știu că nu te descurci, dar nici că mă interesează.
Nu mă căuta niciodată, nimic din ce facem nu e de fapt urgent.
Nu mă interesează că tu lucrezi în vacanță, fiecare își urmărește demonii așa cum știe mai bine.
Dar e în regulă chiar și așa diplomat cum e. Pentru că mă lasă să respir un pic mai bine decât de obicei. Și nu e nimic ce îmi lipsește mai mult decât să respir normal și să nu simt că mă aleargă întotdeauna ceva un pic mai puternic decât mine pe care să nu știu nici măcar cum să-l salut, d-apoi să îl opresc.
E primul an în care am simțit că n-aș mai fi rezistat nici măcar o zi fără vacanța asta. În orice alt an, aș fi putut să mai aștept o săptămână sau două, de fapt e prima oară în ani de zile când îmi iau vacanță atât de devreme. Poate că a fost de la început un semn.
Astăzi aș vrea să scriu un pic despre vacanțe, sau mai bine zis, despre cum se schimbă și ne schimbă vacanțele. Despre ce se întâmplă cu noi în tot timpul ăsta și despre toate locurile în care le păstrăm.
A venit vacanța, cu trenul din Franța,
Hai copii la joc, cărțile pe foc.
Balcoane cu soare și căpșuni cu zahăr
E sunetul fiecărui început de vacanță din copilărie. Al vacanțelor atât de lungi că nu știi ce să mai faci cu ele. În care părea că nu există timp și că și dacă ar exista, ar fi oricum suficient ca să faci orice cu el. E un sentiment pe care nu mi-l mai amintesc. Dar știu că atunci mi se părea că trece prea repede. Cred că am avut mereu o problemă cu timpul. Sau poate timpul a avut câteva probleme cu mine, pe care nici eu, nici el, nu le-am rezolvat niciodată.
În vacanțele de trei luni citeam pe balcon la soare, în picioarele goale, până nu mai vedeam nici pagina, nici peretele din fața mea, și mi se părea că, în balconul meu deschis de la etajul 8, se construiește și se distruge fiecare lume imaginară în parte. Când mă plictiseam de citit în soare, ascultam Hannah Montana și Taylor Swift la CD player și dansam prin toată camera. Mâncam căpșuni cu zahăr și pepene galben. Ieșeam cu rolele seara, când era un pic mai răcoare, și povesteam pe banca din parc despre melodii, episoade din seriale și cărți. Și ziua următoare, o luam de la capăt. Pentru că nu știam ce e aia monotonie pe atunci, și chiar dacă aș fi știut, nu cred că m-ar fi deranjat deloc. În unele dimineți făceam cu un pic de scârbă temele de vacanță, un concept care m-a învățat de mică imposibilitatea de a scăpa de tot de responsabilități, pe care mi-ar fi plăcut să îl descopăr poate un pic mai puțin. De cele mai multe ori, mergeam la munte sau la mare și la rudele noastre din Italia, suficient de exotic și de divers pentru anii 2000. În săptămânile astea în Italia am descoperit Roma și am dezvoltat ceea ce mai târziu mă va duce în risc de faliment: pasiunea mea pentru călătorit.
Vacanțele astea de trei luni, de când eram mică, m-au învățat mai mult despre mine decât toți anii de școală la un loc. În balconul ăla în care bătea soarele cam tare am învățat să citesc în diagonală, am început să scriu pe cărți și am realizat că oamenii îmbătrânesc. Vecina de vizavi nu arăta la fel în fiecare vară: în clasa a doua, când am citit prima oară pe balcon, n-avea niciun fir de păr alb, în a opta nu mai avea niciunul negru.
Plimbările cu rolele și serile de film din mallul de lângă casă m-au învățat ce înseamnă prietenia. Să împarți toate secretele cu cineva fără să știi dacă va reuși sau nu să le țină, dar să o faci oricum. Să împarți o ciocolată în două. O sticlă de suc. Niște inele de plastic. Un pachet de biscuiți. O melodie înregistrată pe Mp3. Toată liniștea și toată gălăgia din lume.
Drumurile cu trenul la munte sau la mare, căci provin dintr-o familie anti-mașină, mi-au educat capacitatea de a mă uita pe fereastră și de a mă gândi la 10 lucruri în același timp, imaginându-mi că sunt într-un film de la Disney Channel, care s-a transformat odată cu timpul într-o ședință de terapie individuală cu muzică depresivă în care să pun la îndoială aproape fiecare decizie pe care am luat-o vreodată.
Toate săptămânile adunate din Italia m-au învățat suficient de bine limba încât să mă pot certa în parcări cu oameni care încearcă să își repare mașina prin accidente închipuite și să nu pot fi fraierită la restaurante. M-au învățat, de asemenea, să iubesc roșiile și să mă întreb câte ceva despre viața fiecărui om care nu o face
Tuturor sticlelor de vin și dansurilor pe care nu le-am terminat niciodată
În adolescență, vacanțele erau la fel de lungi, dar un pic mai interesante. Erau pline de petreceri care începeau și se terminau dimineața, de beții din care nu îmi mai amintesc aproape nimic, de țigări pe balcoane și discuții despre dragoste. De vacanțe improvizate pe ultima sută de metri, în care nu aveam prea mulți bani de cheltuit, dar reușeam mereu să ne facem cam toate poftele. De răsărituri prinse în Vama pe un șezlong care stă să cadă, cu o sticlă de vin proptită în nisip lângă picior și cu Paradise care se auzea pe fundal.
Nu mi se închideau niciodată ochii înainte de trei, nu îmi era somn aproape niciodată și nu eram obosită decât extrem, dar extrem de rar. Îmi petreceam serile în El Comandante, diminețile pe balcon la soare și după-amiezile bând o cafea rece cu aromă de ciocolată sau vanilie la Dolce Baccio în pasaj la Universitate. Aveam timp și pentru toate dezamăgirile din lume, și pentru toate dramele mele și ale prietenelor mele, și pentru povești nespuse, sticle de gin neterminate și dansuri cu oameni pe care urma să nu-i mai văd niciodată. Mă bucuram de aproape orice, dar mi se părea că aproape orice era sfârșitul lumii, și pentru câteva ore, sau poate zile, chiar era. Strângeam bani ca să îmi cumpăr toate rochiile cu floricele de la Miniprix de la Romană și o pereche de Conversi albi lungi, pe care îi purtam la absolut orice. În serile în care știam că o să avem multe de discutat, cumpăram câteva țigări la bucată de la Izvor ca să îmi umplu pachetul, fără să își dea seama mama că am fumat mai mult de fapt. Sesiunile de terapie erau serile cu fetele în care beam o carafă de vin rosé și mâncam pizza. Sau zilele în care ieșeam din casă doar ca să facem poze în Herăstrău, fără niciun alt scop. Toate celelalte zile erau o combinație de variațiuni pe aceeași temă, printre cărți și videoclipuri pe YouTube cu What’s in my bag (pentru că aici s-a născut obsesia mea pentru toate cumpărăturile impulsive din lume).
Verile din adolescență m-au învățat poate câte puțin din tot ce știu acum. Despre responsabilitate și despre libertate. Competițiile de debate din fiecare vară m-au transformat în această creatură extraordinar de competitivă pe care mi-a luat ani să o readuc la normal, serile în care dansam până la răsărit s-au transformat în ceva ce nu voi mai face niciodată, iar sticlele de gin n-au mai fost niciodată așa goale cum au fost atunci, căci rezistența mea la alcool s-a diminuat și ea odată cu memoria. Eram cea mai liberă și cea mai curioasă versiune a mea, și nu îmi era teamă de aproape nimic. Nici de dureri de cap, nici de dragoste, nici măcar de singurătate. Aveam suficient de mult loc pentru fiecare în parte.
Tuturor emailurilor care nu m-au găsit unde trebuie
Nu mi-am dat seama când a fost ultima vară în care am fost copil. Nici ultima în care am fost adolescentă. Nici ultima în care eram încă studentă. Nu îmi amintesc ce am făcut cu niciuna dintre ele. Probabil nici voi. Nu am știut pentru niciuna dintre ele că anul viitor va fi diferit. Că a fost ultima oară când mi-am văzut prietenii din cartier înainte să se mute și să nu îi mai văd absolut niciodată. Că am mers ultima oară cu rolele printre blocuri. Că am băut ultima cafea rece cu ciocolată la 2 lei. Că e ultimul apus în Vama în Conversi și cu o sticlă de vin de 15 lei. Că nu o să mai prind răsărituri decât în avion. Că nu o să mai am niciodată atâta energie, atât curaj, sau atât de multă inconștiență. Nu știu dacă regret asta. Sau sunt doar fericită că am reușit să trăiesc atât de multe vacanțe la care nu m-am gândit la nimic, ca să mă pregătească pentru vacanțele la care o să mă gândesc la absolut tot.
Că vacanțele sunt diferite acum.
Extrem de diferite.
Iar atunci când alegi să locuiești departe de primul tău acasă, vacanțele sunt o combinație de nostalgie și de planificare, în a căror artă nu cred că sunt atât de expertă pe cât mi-aș dori.
Vacanțele nu mai sunt cel mai relaxant lucru de pe planetă. Sunt cel mai anticipat moment al anului, un fel de celebrare surdă a overworking-ului și devin, pentru mine, un maraton nesfârșit al tuturor lucrurilor pe care nu am apucat să le fac în restul anului. Pe care le iubesc. Cu oameni pe care îi iubesc. Într-un ritm atât de alert că mă face să mă întreb ce forme de energie se nasc în mine de două ori pe an. Mă întorc mereu din vacanță mai fericită, dar mai obosită decât am plecat. Cu nevoia unei alte vacanțe. Care va trebui să mai aștepte trei luni. Și care va fi oricum la fel de aglomerată, pentru că n-am fost niciodată prea obosită nici pentru oamenii, nici pentru lucrurile pe care le iubesc.
Mi-aș dori măcar un an în care să nu am ce face cu timpul și să mă chinui să îl umplu. Dar știu că, dacă viața așa cum am ales-o eu o să continue, nu o să primesc asta niciodată. Și că vacanțele de trei luni o să rămână doar ceva ce am avut la un moment dat și care nu o să se mai întoarcă niciodată. Și nu sunt sigură că mi-aș dori să se întoarcă. Pentru că nu cred că aș ști ce să fac cu ele. Pentru că nici eu nu sunt nici pe departe aceeași persoană de atunci. Și nu o să mai fiu niciodată. Și nu aș ști nimic despre persoana asta. Nimic mai mult decât cum o cheamă, și nu știu dacă ar fi suficient ca să petrecem trei luni de vacanță împreună.
Și totuși, cu tot cu liste neterminate, calendare sincronizate și valize pe care nu le despachetez niciodată până la capăt, cu toată oboseala de care nu prea mai știu cum să scap, și cu toate promisiunile că o să am grijă de mine pe care mi le-am făcut în ultimii ani, sunt al naibii de fericită. Că pot să fiu obosită în vacanță. Că pot să mă bucur de oamenii pe care îi iubesc și să nu ratez șansa de a le spune că îi iubesc la cafea, nu la telefon. Mă bucur de fiecare pahar de vin băut în liniște, sau în gălăgie, de fiecare priveliște pe care o văd prima sau a zecea oară, de fiecare oraș în care e prea cald pentru o plimbare atât de lungă, de fiecare zi în care mă pierd într-un oraș care obișnuia să fie al meu, dar nu mai e de ceva timp. De corpul meu care învață să se grăbească spre alte lucruri: spre cafele, spre plaje cu stânci, spre cine de cinci ore, și nu spre emailuri și apeluri Zoom inutile. De zilele în care nimic nu e urgent și aproape orice poate aștepta câteva minute. Și pentru toate sunt mai bucuroasă decât par. Și mai recunoscătoare decât par.
Mai am două zile de vacanță, dar nu mai aștept ca astea două săptămâni să mă vindece de cele 10 tipuri de oboseală și de cele 5 de autosabotare pe care le-am dezvoltat în timpul anului. Nici să mă repare. Nici să mă pună pe picioare. O las să mă alerge de nebună printre toate locurile și printre toți oamenii pe care îi iubesc, fără să mă lase să stau prea mult nicăieri. O las să îmi dea toate cafelele cu lapte din lume și să mă învețe să mai am și un pic de răbdare, măcar o dată la câteva zile.
Vacanțele nu mai sunt ce erau, dar nici eu nu mai sunt. Și e în regulă. Poate că timpul și cu mine avem o relație toxică în care merită să mai investim un pic. Dar care mai poate să fie salvată. Sau el știe că mă descurc mai bine când e puțin și nu știu ce să fac când e prea mult. Doar că nu mi-a spus-o direct vreodată.
Poate că nici nu-i nevoie să ne mai întoarcem la verile în care citeam în picioarele goale pe balcon și mâncam căpșuni cu zahăr. Poate că e suficient că au existat. Că m-au crescut. Că mi-au arătat cum e să ai timp, ca mai apoi să pot învăța de una singură cum e să nu mai ai.
Poate că nu o să mai am niciodată vacanțe în care să mă plictisesc. Și poate nici nu mai am nevoie de ele. Dar o să am mereu nevoie de vacanțe care să mă facă să înțeleg din nou și din nou cât de norocoasă sunt. Că pot recunoaște cine îmi lipsește, ce îmi face bine și unde aș vrea să fiu, de acum înainte, sau poate doar vacanța asta.
Între o cafea rece băută în liniște și un cer absurd de roz la ora 21:34, îmi dau voie să cred că poate nu trebuie să rezolv totul acum. Că poate e destul și să mă opresc. Și să fiu obosită de atât de multă iubire. Să privesc. Să respir. Să zic un mulțumesc puțin stângaci (că nu am știut să îl spun altfel niciodată) timpului care nu se mai sperie de mine, și mie pentru că am învățat să nu mă mai sperii de el.
Nici atunci când fuge de mine în diagonală.
👩🏻💻 EN:
I’m still on vacation.
I don’t know about you, but for me, that silly automatic email reply is cathartic. It’s honestly one of my favorite things in the world. It would probably be even more of a favorite if I actually wrote in it what I really wanted to say.
I know you’re not doing great, but I truly do not care.
Don’t ever try to reach me. Nothing we do is actually urgent.
I don’t care that you work during vacation. Everyone chases their demons in their own way.
But it’s fine even as diplomatic as it is. Because it lets me breathe a little better than usual. And there’s nothing I miss more than breathing normally and not feeling like I’m always being chased by something just a bit stronger than me, something I don’t even know how to greet, let alone stop.
This is the first year when I felt like I wouldn’t have lasted one more day without this vacation. Any other year, I could’ve waited another week or two. In fact, this is the first time in years that I’m taking vacation this early. Maybe that was a sign from the beginning.
Today I’d like to write a little about vacations, or more precisely, about how vacations change and change us along the way. About what happens to us during all this time and about all the places where we keep them.
A venit vacanța, cu trenul din Franța,
Hai copii la joc, cărțile pe foc.1
Balconies in the sun and strawberries with sugar
That was the soundtrack of every childhood summer. Those long holidays where you didn’t know what else to do with yourself. When it felt like time didn’t exist and even if it did, there would still be enough of it to do absolutely anything. It’s a feeling I don’t remember anymore. But I know that even back then, it felt like it passed too quickly. I think I’ve always had a problem with time. Or maybe time had a few problems with me that neither of us ever really solved.
In those three-month holidays, I would read barefoot on the balcony in the sun until I couldn’t see the page anymore, nor the wall in front of me. And it felt like, in that open balcony on the eighth floor, every imaginary world was being built and destroyed. When I got bored of reading in the sun, I’d listen to Hannah Montana and Taylor Swift on the CD player and dance all around the room. I ate strawberries with sugar and melon. I rollerbladed in the evenings, when it was a bit cooler, and sat on the park bench talking about songs, TV episodes, and books. And the next day, I did it all over again. Because I didn’t know what monotony was back then, and even if I had, I don’t think I would’ve minded. On some mornings, I did my summer homework with a bit of disgust, a concept that taught me young that responsibilities never really go away, and one I wish I had discovered a little later in life. Most of the time, I went to the mountains or to the sea and to our relatives in Italy. Exotic enough for the 2000s. In those weeks in Italy, I discovered Rome and developed what would later become financially dangerous, my passion for travel.
Those three-month vacations taught me more about myself than all the school years combined. On that sun-drenched balcony I learned to skim-read, I started scribbling in books, and I realized people grow old. The neighbor across the street didn’t look the same every summer. In second grade, the first time I read out there, she didn’t have a single gray hair. By eighth grade, there wasn’t a single black one left.
Rollerblading and movie nights at the local mall taught me about friendship. Sharing every secret with someone without knowing whether they’d actually keep them, but doing it anyway. Splitting a chocolate bar in two. A bottle of soda. Some plastic rings. A pack of biscuits. A song downloaded to an MP3 player. All the silence and all the noise in the world.
The train rides to the mountains or the sea, since I come from an anti-car family, trained me to stare out the window and think about ten things at once, imagining I was in a Disney Channel movie. That movie eventually morphed into a solo therapy session with sad music in which I questioned almost every decision I’d ever made.
All the weeks in Italy taught me enough of the language to argue in parking lots with people trying to fake accidents and not get scammed at restaurants. They also taught me to love tomatoes and to wonder about the life of anyone who doesn’t.
To all the bottles of wine and unfinished dances
In my teenage years, vacations were just as long but a little more interesting. They were full of parties that started and ended in the morning, of drunken nights I barely remember, cigarettes on balconies, and talks about love and lovers. Of last-minute trips where we didn’t have much money but always managed to indulge in everything we wanted. Of sunrises caught in Vama from a collapsing lounge chair, a bottle of wine wedged into the sand near my foot, and Paradise playing in the background.
My eyes never closed before 3 am. I was almost never sleepy, and I was rarely, almost never, tired. I spent my evenings at El Comandante2, my mornings on the sunny balcony, and my afternoons sipping cold coffee with chocolate or vanilla flavor at Dolce Baccio in the passage near University Square. I had time for every disappointment in the world, for all my dramas and those of my friends, for untold stories, unfinished bottles of gin, and dances with people I’d never see again. I enjoyed almost everything, but everything also felt like the end of the world. And for a few hours, or maybe even days, it really was. I saved up money to buy every floral dress from the Miniprix at Romană and a pair of tall white Converse that I wore with absolutely everything. On nights when I knew we’d have a lot to talk about, I’d buy a few cigarettes by the piece from Izvor to refill my pack so my mom wouldn’t realize I had actually smoked more than I should have. Therapy sessions were the evenings with the girls, sharing a carafe of rosé and eating pizza. Or the days we went out just to take photos in Herăstrău Park, with no other purpose. All the other days were a mix of variations on the same theme, scattered between books and YouTube videos like What’s in My Bag, because that’s when my obsession with impulsive shopping was born.
The summers of my adolescence maybe taught me a bit of everything I know now. About responsibility and about freedom. The debate competitions every summer turned me into this extremely competitive creature that took me years to bring back to normal. The nights spent dancing until sunrise turned into something I will probably never do again. And the bottles of gin were never as empty as they were back then, because my alcohol tolerance diminished together with my memory. I was the freest and most curious version of myself, and I wasn’t afraid of much. Not of headaches, not of love, not even of loneliness. I had enough space inside me for each of them.
To all the emails that didn’t find me where they were supposed to
I didn’t notice when the last summer I was a child came and went. Or the last one I spent as a teenager. Or the final one when I was still a student. I don’t remember what I did with any of them. Probably neither do you. I didn’t know that each of them would be different the following year. That it would be the last time I saw my neighborhood friends before they moved away and disappeared from my life. The last time I rollerbladed between apartment blocks. The last iced chocolate coffee I bought for 2 lei. The last sunset in Vama, wearing Converse and holding a 3 euros bottle of wine. That from now on, I’d only catch sunrises from airplanes. That I’d never again have that much energy, or that much courage, or that much beautiful recklessness. I’m not sure if I regret that, or if I’m just quietly grateful that I got to live through so many vacations where I didn’t think about anything, just so they could prepare me for the ones where I’d end up thinking about everything.
Because vacations are different now.
Very different.
And when you choose to live far from your first home, vacations become a mix of nostalgia and planning, in which I don’t think I’m as skilled as I’d like to be.
Vacations are no longer the most relaxing thing on the planet. They’re the most anticipated moment of the year, a sort of silent celebration of overworking, and for me, they’ve become an endless marathon of all the things I didn’t manage to do during the rest of the year. The things I love. With people I love. At such a fast pace that I sometimes wonder what kind of energy is born in me twice a year. I always come back from vacation happier, but more tired than when I left. With the need for another vacation. Which will have to wait another three months. And which will be just as packed, because I’ve never been too tired for the people or the things I love.
I wish I could have at least one year when I don’t know what to do with my time and I struggle to fill it. But I know that if life continues the way I chose it, I’ll never get that. And that three-month vacations will remain something I once had and that will never come back. And I’m not even sure I’d want them back. Because I don’t think I’d know what to do with them. Because I’m nowhere near the same person I was back then. And I’ll never be again. And I wouldn’t know anything about this person anymore. Nothing more than her name, and I don’t know if that would be enough to spend three months of vacation together.
Still, with unfinished lists, synced calendars, and suitcases I never fully unpack, with all the tiredness I no longer know how to escape, and with all the promises to take care of myself that I’ve made over the years, I am so damn happy. That I get to be tired while on vacation. That I get to enjoy the people I love and not miss the chance to tell them I love them over coffee, not over the phone. I enjoy every glass of wine, drunk in silence or in noise. Every view I see for the first or tenth time. Every city that’s too hot for such a long walk. Every day I get lost in a city that used to be mine, but hasn’t been for a while. My body is learning to rush toward different things, toward coffee, toward rocky beaches, toward five-hour dinners, and not toward emails and pointless Zoom calls. On days when nothing is urgent and almost anything can wait a few minutes, I feel happier than I look. And more grateful than I seem.
I have two days of vacation left, but I’m no longer expecting these two weeks to fix me. To heal me from the ten types of tiredness and the five kinds of self-sabotage I developed during the year. I’m not expecting to be repaired or put back together. I’ll let the holiday chase me madly through all the places and among all the people I love, not letting me stay too long anywhere. I’ll let it give me every latte in the world and teach me to have a little patience, at least once every few days.
Vacations are not what they used to be. But neither am I. And that’s okay. Maybe time and I are in a toxic relationship that still deserves a little investment. One that can still be saved. Or maybe time knows I do better when there’s not much of it and that I don’t know what to do when there’s too much. It just never told me directly.
Maybe we don’t need to go back to the summers when I read barefoot on the balcony and ate strawberries with sugar. Maybe it’s enough that they happened. That they raised me. That they showed me what it’s like to have time, so I could later learn on my own what it means not to.
Maybe I’ll never again have a vacation where I’m bored. Maybe I don’t need that anymore. But I’ll always need vacations that remind me again and again how lucky I am. That I can still recognize who I miss, what makes me feel good, and where I want to be, from now on or maybe just this summer.
Between a cold coffee sipped in silence and an absurdly pink sky at 8:24 p.m., I let myself believe that maybe I don’t need to solve everything right now. That maybe it’s enough just to stop. To be tired from so much love. To watch. To breathe. To say a clumsy little thank you, because I never really learned to say it any other way. To time, for no longer being scared of me. And to myself, for learning not to be scared of it.
Not even when it flees in a direction I can’t quite follow.
🤷🏻♀️ The Nonsense Recommendations of the Week
Take a photo of a sunset you won’t post. Whisper “thank you” to no one in particular. Then forget the moment until next summer.
Leave your out-of-office reply on for one extra day. Pretend it's a boundary. Believe it is.
Don’t unpack your suitcase. Let it be the last souvenir of a time when things didn’t feel rushed.
Count how many coffees you drank slowly this week. Multiply by hope.
💿 The Songs That Kept Me Going This Week
The Subway – Chappell Roan: For dancing like no one's watching and crying like no one’s around, both in the same afternoon.
Modern Love – Zaho de Sagazan: For when your nostalgia wears your eyeliner and asks you why you still can’t let go.
End of the World – Miley Cyrus: Because sometimes that’s exactly how post-vacation Sundays feel.
Our Last Summer – ABBA: For the sweet delusion that something can last forever if you sing it loud enough.
John the Revelator – Depeche Mode: For that single moment you looked in the mirror and saw every past version of you blinking back.
This is a traditional Romanian children’s rhyme chanted to celebrate the beginning of summer vacation. It translates to “Vacation has arrived, on the train from France. Come out and play, children, toss your books into the fire.” It’s often said with irony or nostalgia by adults who remember the sheer joy of school ending and the illusion that time was infinite.
A night club in the Old City of Bucharest that peaked in popularity during the 2010s.