Despre tot ce s-a întâmplat între o criză de marți și un dans strâmb de joi seara / About everything that happened between a Tuesday crisis and a crooked Thursday night dance
Formelor de recunoștință stângace care mi-au salvat săptămâna, luna, poate chiar jumătatea de an / To the clumsy forms of gratitude that saved my week, my month, maybe even half my year.
✍🏻 Pentru că sunt încă ambițioasă: mai întâi vine varianta în română, apoi cea în engleză. La final, recomandările-doar în engleză, că nici traducerile nu se fac singure la nesfârșit.
✍🏻 Because I’m still stubborn: first comes the Romanian version, then the English one. At the end, the recommendations-only in English, because even translations have their limits.
👩🏻💻 RO:
Mi-am dat seama cât de ușor e să îmi repet că am avut un an rău.
Că în ultimele 7 luni am simțit toate formele existente de burnout. Că nu am mai fost de mult timp atât de anxioasă, atât de nesigură pe mine, atât de obosită și atât de confuză. Că de fiecare dată când am vrut să merg câtuși de puțin înainte, m-am tras, de una singură chiar, încă puțin înapoi. Că multe lucruri nu au mers mai deloc cum mi-am dorit, că au mers de-a dreptul invers. Că am fost tristă de mai multe ori decât am fost fericită. Că nu știu ce să fac cu viața mea. Că mă simt pierdută în mijlocul propriilor gânduri de 5 ori pe săptămână și că nici măcar muzica din sufragerie nu mai ține pasul cu sutele de prostii care îmi trec prin minte între 00:30 și 1:15 dimineața.
Săptămâna asta mi-am dat seama că exagerez.
Mă rog, mi-am dat seama de ani de zile că exagerez, pentru că am fost de mică ceea ce am numi astăzi o „drama queen”, o adeptă a lamentării în toate formele sale și o expertă în arta transformării țânțarului în armăsar. Poate ar trebui să mă specializez în asta, ar fi probabil mai interesant și mai util decât profesia mea actuală. În fine, n-aș vrea să vulgarizez mai mult decât trebuie realizarea mea aproape poetică, dar săptămâna asta mi-am dat seama că ar trebui să fiu mai recunoscătoare. Să-mi trag sufletul în mijlocul crizelor mele de angoasă și să îmi dau seama că nu a fost dracul chiar atât de negru, că a fost un pic gri, și că dracii gri sunt ceva mai greu de găsit și un pic mai simpatici.
Mă sperie jurnalele de recunoștință din librării mai rău decât cărțile motivaționale, dar e posibil ca oamenii care le folosesc să aibă un pic de dreptate. Și poate că un jurnal de recunoștință la jumătatea anului nu e o idee chiar atât de proastă. Poate că avem nevoie și noi de rapoarte intermediare de progres, cu noi înșine.
Nu, Alice, nu de rapoarte de regres, ai auzit bine, de rapoarte de progres, pentru că încercăm o viziune pozitivă asupra lucrurilor, pentru ca mama ta scumpă să nu își facă 10 scenarii fatidice când citește ce scrii, să poată avea și ea o săptămână în care să răsufle ușurată.
Așa că astăzi, într-un stil cât se poate de necaracteristic mie, aș vrea să vă povestesc un pic despre recunoștința imperfectă. Sau despre capacitatea de a realiza că nu totul merge invers a unui om care are tendința de a crede că absolut orice merge invers.
În marea de anxietate, în marea de dezamăgiri și de monologuri critice din ultimele 6 luni, am datoria să fiu recunoscătoare pentru zecile de momente care m-au făcut într-adevăr să mă simt fericită. Și e o datorie pe care am creat-o eu pentru mine într-o seară de joi, și pe care am voie să o controlez exact așa cum vreau. Pentru că în seara asta de joi, pentru prima oară în foarte mult timp, paharul meu de vin alb nu mi-a amintit nici de fiecare lucru pe care nu l-am făcut așa cum trebuie, nici de toate versiunile mele de care nu îmi place, ci de toate sentimentele, momentele și oamenii pentru care sunt recunoscătoare în aceste 7 luni care au trecut. Și cred că a fost cel mai bun vin pe care l-am băut în ultimul timp. Și cred că ar trebui să învăț să stau cât de mult se poate în starea asta, pentru că știu că o să dispară repede, pentru că îmi cunosc mintea mai bine decât ar trebui.
Nu o să îmi cumpăr niciodată un jurnal de la librărie în care să scriu zilnic 10 lucruri pentru care sunt recunoscătoare, pentru că nu sunt suficient de disciplinată, și e ceva ce am învățat să accept la mine. La fel cum nu o să termin niciodată cărțile motivaționale pe care mi le cumpăr în buclă, sperând că a 11-a carte o să fie poate prima la care voi ajunge la pagina 71. Dar o să fac o listă. Chiar dacă urăsc listele. Și o să fie prima din multele mele încercări la care o să îmi doresc poate să mă întorc. Pentru că am stat lângă un drac gri 7 luni, și nu m-am uitat nici măcar o secundă la toate părțile pline de lumină, pentru că am fost ocupată să caut toate lanternele posibile ca să văd ceva în întuneric.
Locuri și momente mici în care am simțit că trăiesc, nu doar că exist
Pe barcă printre fiorduri în Norvegia în februarie, la -22 de grade, când mi-a fost pentru prima oară atât de frig încât nu mi-am mai simțit nici fața, nici gândurile în buclă. Eram prea ocupată să mă uit la cum cade soarele pe fiecare bucată de gheață și la cât de repede se poate răci o cafea fierbinte în mâinile mele aproape vinete.
Singură în New York la 7 dimineața, pe undeva pe lângă Park Avenue, când am decis că să merg 5 km o să mă ajute să supraviețuiesc următoarelor 10 ore de întâlniri cu discuții în buclă. Când mi-am lăsat creierul să trăiască fiecare clișeu ambulant și să treacă cu o rapiditate absurdă de la “there he was wearing Armani on a Sunday” la “Details of your incompetence do not interest me”.
Pe o dună de nisip privind oameni care încearcă să meargă, dar care se afundă la fiecare pas – ce metaforă frumoasă pentru viață.
În fața unui apus care era parcă mai frumos decât îmi aminteam, chiar dacă era plin de pescăruși.
Pe o barcă în Danemarca în care aș fi vrut să îmi scot măcar pentru o secundă din minte “At Waterloo Napoleon did surrender, oh yeah!” (știu că nu are niciun sens).
Fumând o țigară cu nona în bucătăria ei în care încă miroase a tutun și a ceai de fructe.
La seriile de râs isteric pe care nu le pot explica, nici măcar mie, dar care au reușit să oprească, fie și pentru câteva secunde, banda rulantă de gânduri de auto-sabotoare.
Ascultând Time After Time live, într-o sală plină de oameni care au iubit și au fost iubiți cel puțin o dată.
În aglomerația singurului club din București în care merg vreodată, în care nici măcar nu mai e loc de atâtea paiete și în care se aude Fetița ta de milioane ca un imn al unei generații care a obosit să mai caute orice.
În seara în care Nicușor Dan a ieșit președinte.
Ascultând Rocket Man într-o mașină fără să văd nimic altceva decât un cer un pic cam roz și niște iarbă un pic cam verde.
Împărțind canapeaua cu mama și tata în apartamentul meu, în timp ce un vinil sare din 10 în 10 secunde pe fundal.
La musicalul Mamma Mia, unde aș fi fost dispusă să urc pe scenă dacă m-ar fi invitat cineva.
La meciul de retragere al Cristinei Neagu, care aș fi vrut să nu se termine niciodată.
La sutele de cafele, vinuri și paste unde mi-am auzit prietenele fiind fericite anul acesta.
La fiecare apel telefonic care s-a terminat cu “te iubesc” și în care nu am simțit nici măcar o secundă că a trecut timpul sau că va trece vreodată.
La fiecare mesaj de “You got this” pe care l-am primit sau trimis.
Aseară, când am dansat pe Fever în sufragerie până la 1 noaptea, chiar dacă sunt convinsă că cineva a bătut în țeavă de două ori. O adevărată rebelă.
Lucruri mici care m-au făcut să râd când eram convinsă că o să plâng
Faptul că mi-am uitat umbrela într-o zi ploioasă, dar am alergat atât de stângaci încât am început să râd singură de cum arătam. A fost penibil și eliberator.
O notificare accidentală de la o aplicație de meditație care mi-a scris „You’re doing amazing” exact în timp ce plângeam în baie. Felicitări, aplicație. Ai un timing excelent, la fel ca multe lucruri din viața mea.
Cafeaua pe care am scăpat-o pe mine în timp ce mă uitam în gol și mă gândeam la tot ce am făcut greșit în ultima săptămână. Nimeni nu plânge în timp ce arde cafeaua pe blugi, să fim serioși.
Cea mai siropoasă-romantico-stupidă melodie din playlistul meu care vine în căști fix în momentul în care îmi analizam toate deciziile din viață.
Înghețata cu susan negru.
O țigară găsită pe fundul unei genți în mijlocul unei crize existențiale.
Un e-mail de la un magazin online care m-a întrebat dacă „am uitat ceva în coșul meu” chiar în ziua în care simțeam că am uitat cine sunt. Poate identitatea mea era în coșul de cumpărături, printre două rochii cu flori și o bluză cu umerii goi. Cine mai știe.
Laptopul care a decis să se restarteze în mijlocul unei pagini albe la care mă holbam de jumătate de oră – am luat-o ca pe cel mai mare semn de la Univers. Și eu nu cred în semne.
Lucruri despre mine care nu sunt, poate, chiar atât de rele
Că m-am apucat de scris, chiar dacă nu e deloc cel mai comod sau prietenos exercițiu. Și chiar dacă uneori mă exasperează sincer. Măcar nu am renunțat încă. Iar capacitatea mea de a renunța la lucruri e totuși incredibilă.
Pentru că îmi e mai puțin frică de vulnerabilitate, și m-am convins singură că am nevoie de ea, aproape la fel de mult cum am nevoie de forță.
Că am început să urăsc un pic mai puțin pozele în care râd.
Că sunt în continuare idealistă, și că am atât de multă speranță încât uneori mă înec cu ea. De una singură.
Că mă obosește din ce în ce mai puțin să fiu doar eu cu mine.
Că nu mai încep absolut fiecare zi din săptămână cu „de-abia aștept să se termine”.
Lucruri pe care le țin minte, deși nu m-a întrebat nimeni
Că nu suntem un singur lucru și că nu o să putem să fim niciodată.
Că suntem și cea mai frumoasă, și cea mai urâtă zi a noastră. Și cea mai mare dovadă de iubire, și cea mai gălăgioasă criză de nervi. Și cea mai nesigură persoană din lume, și cea mai sigură speranță a noastră. Și cea mai mare dorință, și cel mai mare vis pe care nu o să apucăm să îl trăim niciodată.
Că suntem și oboseala, și tandrețea, și dorul, și nervii, și mintea care nu se oprește din alergat, și calmul, și pereții camerelor noastre cu care am vrea să putem să purtăm un dialog. Suntem și începutul, și sfârșitul celor mai complicate povești din capul nostru. Și urletele de la meciuri și concerte, și tăcerea pe care ne-o datorăm din când în când la 2 dimineața.
Că nu suntem cei mai în aproape nimic. Și că nu avem nevoie să fim. Că e suficient să fim sinceri sau să ne mințim atunci când avem nevoie de asta. Că e suficient să ni se pară că suntem autentici într-o seară de vineri când am putut să spunem „nu” pentru prima oară în câteva săptămâni.
Că suntem haos.
Și liniște.
Casă,
Și acasă.
Furie
Și o groază de speranță.
Că ne e frică în fiecare zi, dar avem curajul să punem frica în buzunar și să o luăm din loc. Oriunde ar fi locul și spre orice ne-ar putea duce. Că ne putem regăsi exact în ziua în care am decis să ne abandonăm. Din nou și din nou. Că nu trebuie să fim recunoscători în fiecare zi, dar am putea încerca. Măcar pentru câteva minute.
Nu știu dacă am avut un început de an bun și nici măcar nu contează.
Nu a fost niciodată despre asta.
A fost mereu despre ce se ascunde în spatele nenorocitelor ăstora de generalizări pe care le facem cu o ușurință care mă sperie.
Și despre cum urăsc concluziile. Pentru că oricât ne-am chinui la ele, sunt mereu măcar un pic pripite.
Mi-am dat seama cât de ușor e să îmi repet că am avut un an rău. Dacă mă pui să îți explic ce e unul, nici măcar nu aș ști cu ce să încep.
👩🏻💻 EN:
I realized how easy it is to keep telling myself I had a bad year.
That in the past 7 months I’ve felt every existing form of burnout. That I haven’t been this anxious, this unsure of myself, this tired, and this confused in a long time. That every time I wanted to move even a little bit forward, I pulled myself, all by myself, a little bit back. That a lot of things didn’t go the way I wanted. That they went completely the opposite way. That I’ve been sad more times than I’ve been happy. That I don’t know what to do with my life. That I feel lost in my own thoughts five times a week and not even the music in my living room can keep up with the hundred stupid things that go through my head between 12:30 and 1:15 AM.
This week I realized I’m exaggerating.
I mean, I’ve known for years that I exaggerate, because I’ve been what we now call a “drama queen” since I was little, a loyal follower of self-pity in all its forms, and an expert in the art of turning a molehill into a mountain. Maybe I should specialize in that. It would probably be more interesting and useful than my current job. Anyway, I don’t want to cheapen my almost-poetic realization too much, but this week I understood that I should be more grateful. That I should catch my breath in the middle of my little anxious crises and realize that i don’t have to be stuck between black and white. Maybe everything is just a bit grey.
Gratitude journals in bookstores scare me more than motivational books do, but maybe the people who use them have a point. And maybe a mid-year gratitude journal isn’t such a terrible idea. Maybe we need our own little progress reports too, just for ourselves.
No, Alice, not regression reports. You heard me right. Progress reports. Because we’re trying out a positive outlook here. Because your sweet mother shouldn’t have to come up with ten apocalyptic scenarios every time she reads what you write. She deserves at least one week of peace.
So today, in a style that’s very unlike me, I want to tell you a bit about imperfect gratitude. Or about the ability to realize that not everything is falling apart, from a person who tends to think that absolutely everything is.
In this sea of anxiety, disappointment, and critical monologues from the past 7 months, I owe it to myself to be grateful for the dozens of moments that truly made me feel happy. And it’s a duty I invented for myself on a random Thursday night, one I get to control however I want. Because this Thursday evening, for the first time in a very long time, my glass of white wine didn’t remind me of all the things I didn’t do right, or all the versions of myself I don’t like. It reminded me of all the feelings, moments, and people I’ve been grateful for in these past 7 months. And I think it was the best wine I’ve had in a while. And I think I should learn to stay in this state as long as I can, because I know it’ll go away fast. I know my mind better than I should.
I’ll never buy one of those journals from the bookstore where you write ten things you’re grateful for every day. I’m not that disciplined, and that’s something I’ve learned to accept about myself. Just like I’ll never finish the motivational books I keep buying in a loop, hoping that maybe the 11th one will be the first I make it past page 71. But I’ll make a list. Even though I hate lists. And it’ll be the first of many little attempts that I’ll maybe want to come back to. Because I’ve sat in the middle of the dark for 7 months and didn’t once look at the parts full of light. I was too busy searching for flashlights.
Places and small moments when I felt like I was living, not just existing
On a boat among Norwegian fjords in February, at minus 22 degrees, when I was so cold I couldn’t feel my face or my thoughts. I was too busy looking at how the sun hit every piece of ice and how fast a hot coffee can go cold in my almost purple hands.
Alone in New York at 7 in the morning, somewhere around Park Avenue, when I decided walking 5 km would help me survive the next 10 hours of back-to-back meetings. When I let my brain live through every walking cliché and rush from “There he was wearing Armani on a Sunday” to “Details of your incompetence do not interest me.”
On a sand dune watching people try to walk but sink deeper with every step – what a beautiful metaphor for life.
In front of a sunset more beautiful than I remembered, even if it was full of seagulls.
On a boat in Denmark where I really wanted to get “At Waterloo Napoleon did surrender, oh yeah!” out of my head for just one second (I know it makes no sense).
Smoking a cigarette with Nona in her kitchen that still smells like tobacco and fruit tea.
During those crises of uncontrollable laughter that I can’t explain, not even to myself, but that managed to stop, even for a few seconds, the conveyor belt of self-sabotaging thoughts.
Listening to Time After Time live, in a room full of people who have loved and been loved at least once.
In the crowded chaos of the only club in Bucharest I ever go to, where there’s no room left for sequins and where Fetița ta de milioane plays like an anthem for a generation that’s too tired to keep searching for anything.
The night Nicușor Dan became president.
Listening to Rocket Man in a car, seeing nothing but a slightly pink sky and some very green grass.
Sharing the couch with my mom and dad in my apartment while a vinyl skipped every 10 seconds in the background.
At the Mamma Mia musical, where I would’ve gotten up on stage if anyone had asked me.
At Cristina Neagu’s farewell game, which I wish had never ended.
At the hundreds of coffee dates, wine nights, and pasta dinners where I heard my friends being happy this year.
At every phone call that ended with “I love you,” where time didn’t seem to pass at all.
At every “You got this” text I sent or received.
Last night, dancing to Fever in my living room until 1 AM, even though I’m sure someone knocked on the pipe twice. A true rebel.
Little things that made me laugh when I was sure I’d cry
Forgetting my umbrella on a rainy day but running so awkwardly that I started laughing at how I looked. It was ridiculous and liberating.
An accidental notification from a meditation app saying “You’re doing amazing” while I was crying in the bathroom. Congrats, app. Stellar timing, just like many things in my life.
The coffee I spilled on myself while staring blankly, thinking about everything I did wrong in the past week. No one cries while hot coffee burns their jeans. Let’s be serious.
The cheesiest, most stupidly romantic song in my playlist that always shows up just as I’m reviewing every life decision I’ve ever made.
Black sesame ice cream.
A cigarette I found at the bottom of my bag during an existential crisis.
An email from an online shop asking if I “forgot something in my cart” on the exact day I felt like I forgot who I was. Maybe my identity was in there, among two floral dresses and a cold-shoulder top. Who knows.
My laptop deciding to restart in the middle of a blank page I had been staring at for half an hour – I took it as the biggest sign from the Universe. And I don’t even believe in signs.
Things about me that maybe aren’t so bad
That I started writing, even if it’s not the easiest or most forgiving thing. And even if it sometimes honestly exasperates me. At least I haven’t quit yet. And my ability to quit things is... impressive.
That I’m a little less scared of vulnerability, and I’ve convinced myself that I need it almost as much as I need strength.
That I started hating less the photos where I’m laughing.
That I’m still idealistic, and I have so much hope that I sometimes choke on it. All by myself.
That it’s becoming less exhausting to be alone with myself.
That I no longer start every day of the week thinking “I can’t wait for it to end.”
Things I remember, even if no one asked
That we are not just one thing and never will be.
That we are both our best and worst day. The purest proof of love and the loudest meltdown. The most insecure person in the world and our own strongest hope. The biggest wish and the one dream we’ll never get to live.
That we are exhaustion, tenderness, longing, nerves, the overthinking brain that never stops running, calm, and the walls of our rooms we wish we could have a conversation with. We are the beginning and end of the most complicated stories in our heads. We are the screams at games and concerts, and the silence we owe ourselves at 2 AM.
That we are not the best at almost anything. And we don’t need to be. That it’s enough to be honest or to lie to ourselves when we need it. That it’s enough to feel authentic on a random Friday night when we managed to say “no” for the first time in weeks.
That we are chaos.
And quiet.
A house,
And home.
Anger
And a whole lot of hope.
That we’re scared every single day but have the courage to put fear in our pocket and move. Wherever that may be, and to whatever it might bring. That we can find ourselves again on the very day we decided to give up. Over and over.
That we don’t have to be grateful every day, but we could at least try. Even if just for a few minutes.
I don’t know if I had a good start to the year. And it doesn’t even matter.
It was never about that.
It was always about what hides behind those cursed generalizations we throw around so easily it scares me.
And about how much I hate conclusions. Because no matter how hard we try, they’re always at least a little bit rushed.
I realized how easy it is to keep telling myself I had a bad year. If you asked me to explain what that means, I wouldn’t even know where to begin.
🤷🏻♀️ The Nonsense Recommendations of the Week
Write a mid-year report card for yourself. Grade on a curve. Cry at the comments. Frame it.
Leave voice notes to your past self. Say “thank you for surviving.” Apologize for all the noise.
Fold your clean laundry while overthinking. Unfold it 2 hours later. Decide wrinkles are a personality trait.
Start a gratitude list and abandon it after number three. Say “it’s the thought that counts.” Pretend it’s a minimalist manifesto.
💿 The Songs That Kept Me Going This Week
I Guess I’m in Love – Clinton Kane: For when you’re not, but wish you were. With someone. With your life. With your lunch.
Fetița ta de milioane – Paulina: For those club nights that feel like therapy in sequins.
Waterloo – ABBA: For when your brain loops nonsense lyrics to cope with winter, heatwaves, or emails from HR.
Don’t Delete The Kisses – Wolf Alice: For the versions of you that still believe in silly magic. The texts unsent. The looks that linger.
Time After Time – Cyndi Lauper (live version only): For when you feel broken, late, and strangely ready. Again.