Despre tragedii care pleacă și comedii care mai rămân un pic/ About tragedies that leave and comedies that linger a little longer
Tuturor iubirilor pe care am învățat să le scriu, ca să mă pot ascunde mai bine de ele/ For all the loves I learned to write, just so I could hide from them a little more gracefully
✍🏻 Pentru că sunt încă ambițioasă: mai întâi vine varianta în română, apoi cea în engleză. La final, recomandările—doar în engleză, că nici traducerile nu se fac singure la nesfârșit.
✍🏻 Because I’m still stubborn: first comes the Romanian version, then the English one. At the end, the recommendations—only in English, because even translations have their limits.
👩🏻💻RO:
Tragedie (s.f.)
Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit.
(Figurat) Întâmplare nenorocită, eveniment funest; catastrofă, nenorocire mare
Te-am iubit în noiembrie ‘97 când te-am văzut prima oară în oglindă și n-am înțeles nimic despre tine. Nu știu dacă știam ce e iubirea, dar probabil că te-am iubit oricum. Ți-am zâmbit.
Te-am iubit când ai început să mergi prin casă de la un colț la altul, pe Céline Dion, când nu puteai să îți ții echilibrul, dar nu ți-era frică nici măcar o secundă să cazi. Nu știai ce se întâmplă fără echilibru. Nu aveai de ce să te temi. Ai fost mereu în siguranță.
Te-am iubit când nu știai să spui niciun cuvânt bine, dar le spuneai pe toate. Când pișcai limba la orice cuvânt cu s, când rupeai flori de pe stradă și le presai în cărți, când adunai frunze toamna și mâncai bomboane Sugus de la colțul blocului.
Te-am iubit când cântai la grădiniță în primul rând, din toată inima, până te făceai roșie în obraji, deși nu aveai niciun pic de voce, erai curajoasă și sinceră, așa că te-am iubit și atunci.
Te-am iubit când ți-ai făcut primul prieten imaginar, doar ca să nu te simți singură în drum spre grădiniță. Când vorbeai cu el în șoaptă și îi explicai lumea, ca și cum tu ai fi știut deja cum funcționează totul. Când îți țineai respirația la treceri de pietoni ca să îți păstrezi norocul, sau când călcai doar în interiorul gresiei pentru că erai convinsă că ceva rău s-ar întâmpla dacă ai călca pe margine.
Te-am iubit când săreai în hol până aproape de grindă și îți spuneai în gând că, dacă o să atingi grinda cu mâna, o să iei zece la test. Te-am iubit în superstițiile tale de la 7 ani, te-am iubit oricum.
Te-am iubit în fiecare Crăciun în care lăsai lapte și cozonac pentru Moșul și te rugai cu toată puterea ta să nu uite ceva de pe listă. În fiecare dimineață în care săreai în sus de bucurie și în fiecare noapte în care nu puteai să adormi de emoție.
Te-am iubit când ai tăiat părul primei păpuși Barbie, pentru că voiai să știi care-i care și ți se părea ciudat că toate arătau la fel.
Te-am iubit când aduceai bomboane la școală și așteptai să se oprească toată lumea din cântat la mulți ani, cât mai repede cu putință.
Te-am iubit la fiecare olimpiadă, la fiecare concurs, la care nu voiai să te duci și la care îți transpirau mâinile de emoție, dar la care te-ai dus oricum.
Te-am iubit când ai învățat ce e furia. Când ai aruncat cu o mașinuță într-un perete doar pentru că nu ți-a ieșit un nod la șiret. Când ai învățat că emoțiile au formă și greutate și pot lovi înapoi. Te-am iubit în furie.
Te-am iubit când ai învățat să împarți. Biscuiți, creioane, jucării, timpul tău. Pe tine, mai ales pe tine.
Te-am iubit când ai învățat să citești și ai simțit că ai descoperit 100 de lumi în același timp, când luai pliante de pe masă și citeai totul de pe ele, ca și cum ai fi descoperit cel mai mare secret din lume.
Te-am iubit când nu îți aparținea nimic, dar îți aparținea totul.
Te-am iubit când ți-a fost rușine prima dată. De tine, de ce spui, de ce faci, de cum arăți, de ce ești. Te-am iubit cu tot cu rușine.
Te-am iubit când credeai că tot e veșnic și că orice iubești o să fie pentru totdeauna.
Te-am iubit când ai învățat prima oară să minți, dar n-ai putut să minți până la capăt.
Te-am iubit când ai desenat prima casă, un pătrat, un triunghi, două ferestre și un soare care nu voia să stea în colțul paginii. Ai pus soarele în mijloc, lângă ușa casei, convinsă că lumina ar trebui să stea acolo unde intră oamenii. Și l-ai mai făcut și mov, până când cineva ți-a spus că nu există soare mov. Te-am iubit mai ales când nu l-ai șters. Să se uite toată lumea la soarele tău mov.
Te-am iubit când ai întrebat prima oară de ce. Și când nu te-ai mai oprit din a întreba de ce în continuu, până când nimeni nu mai voia să îți răspundă la nicio întrebare, așa că ai început să îți răspunzi singură.
Te-am iubit când ai întrebat de unde vin copiii.
Te-am iubit când ai avut primul tău secret. Când ai scris pe un bilețel vreau să fiu o stea și l-ai ascuns într-un sertar.
Te-am iubit când te-ai speriat de tunete și ai fugit în brațele cuiva fără să te gândești dacă e momentul potrivit.
Te-am iubit când ai vrut prima oară să salvezi pe cineva. Un fluture cu aripa ruptă. Un melc abandonat.
Te-am iubit când ai învățat să spui îmi pare rău. Pentru orice. Pentru tot. Pentru lucruri pe care nu le-ai făcut. Pentru lucruri pe care le-au făcut alții.
Te-am iubit când ți-era frică de întuneric, dar refuzai să aprinzi lumina.
Te-am iubit când citeai cu voce tare, orice, până rămâneai fără suflu.
Te-am iubit în râs isteric.
Te-am iubit când nu știai ce spui, dar spuneai oricum.
Te-am iubit în suspine.
Te-am iubit în furie.
Te-am iubit când nu știai să scrii și când scriai prea mult.
Te-am iubit în liniște.
Apoi te-am iubit în doze mai mici.
Când îmi plăcea de tine în oglindă.
Când credeam că ai făcut, în sfârșit, suficient.
Te-am iubit când câștigai ceva, dar niciodată când pierdeai.
Te-am iubit în zilele tale bune.
Te-am iubit când tăceai. Mult de tot.
Apoi te-am iubit și mai rar.
Apoi am uitat ce înseamnă să te iubesc.
Am uitat.
Și de aici începe tragedia.
Ce cuvânt frumos. În toată urâțenia lui. Și ce frumos e când e ironic. Ce frumos e când îl spui dându-ți ochii peste cap.
Ce frumos e când spui, da, tragic, ce să zic și îți continui ziua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tu îl spui oricum de multe prea multe ori, fără să te gândești vreodată la el mai mult decât pentru câteva minute, ca multe alte cuvinte pe care le arunci fără să le dai nici cea mai mică valoare.
Ai uitat oricum că unele cuvinte chiar înseamnă ceva. Pentru că le-ai spus pe toate cu voce tare și le-ai transformat în nimic.
În spațiul dintre te-am iubit și am uitat ai lăsat vidul să se joace de-a v-ați ascunselea și tragedia să îl întrerupă din când în când.
Ai domesticit tragedia. Ai făcut-o mică, suportabilă, ironică și un pic mai puțin tristă. Te-ai jucat cu ea de-a comedia de câteva ori pe zi, pentru că nu te-ai oprit niciodată din a face haz de necaz de orice, dar mai ales de tine.
Tragedia ta nu face gălăgie și nu sparge pahare.
Nu îți rupe scaunele de la masă și nu le aruncă spre perete, se pune pe ele, ca și cum a fost mereu invitată.
Tragedia ta e o formă de uitare.
O uitare lentă.
O pierdere pe care nu o observi decât după ani, când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu mai știi exact când ai încetat să te iubești fără motiv.
Tragedia a început atunci când ai pus prima condiție. Și nu te-ai mai oprit din a pune una nouă de fiecare dată când deschideai ochii.
Când ai început să te compari. Când ai înlocuit bucuria cu performanța. Când ai decis că nu e destul să fii, trebuie să fii bine, cel mai bine. Trebuie să fii frumoasă și nu erai. Trebuie să te integrezi și nu puteai. Trebuie să câștigi, dar nu știai ce era de câștigat. Trebuie să mergi înainte, dar nu puteai decât să te uiți înapoi. Trebuie să fii cumva, pentru că dacă ești altfel, n-o să poți niciodată să fii cu adevărat fericită, nu-i așa?
E o tragedie blândă. E un obicei prost. E tragedia dimineților în care te uiți la tine și ai vrea să poți să te uiți în partea cealaltă. E tragedia momentelor în care vorbești prea încet, ca să nu deranjezi, sau prea tare, ca să acoperi toată liniștea din jurul tău în care ți-e tare frică să stai. E tragedia de a spune mersi când de fapt ai vrea să spui nu. E tragedia de a te trezi în fiecare zi un pic mai departe de copilul care dansa prin casă pe Céline Dion, fără echilibru, dar fără frică. Cu echilibru, doar că cu toată frica din lume.
E tragedia fiecărui moment în care ai fost obosită, dar nu te-ai odihnit.
În care ai simțit că nu e locul tău aici, dar ai rămas.
E tragedia visului pe care nu l-ai mai visat, pauzei pe care n-ai mai luat-o, ochiului pe care nu l-ai mai închis, scuzelor pe care ți le-ai cerut prea des.
Tragedia nu vrea decât să te facă să uiți. Tragedia nu controlează nimic altceva decât uitarea și nu există cu nimic altceva decât cu uitarea. Vine ca să te facă să uiți. Și pleacă înapoi. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să uiți că te-ai iubit când nu știai să scrii. Să uiți că te-ai iubit când nu știai să minți până la capăt. Să uiți că te-ai iubit când nu îți aparținea nimic, dar îți aparținea totul.
Asta e tragedia. Nu marile pierderi. Asta e cu adevărat tragedia. Să știi că ai fost atât de capabilă de iubire și că ai pierdut-o pe drum și că ar trebui să înveți din nou cum, doamne iartă-mă, iubești pe cineva la care te uiți în oglindă în fiecare zi. Tragedia e că ai știut să te iubești perfect când aveai cinci ani și că acum nici măcar nu mai știi ce înseamnă, că te iubeai când nu știai să scrii iubire și că acum ai putea-o scrie de 100 de ori pe o foaie dictando și nu ar însemna absolut nimic. Că te-ai iubit fără să îți analizezi părul, fără să îți numeri greșelile pe degete zilnic, fără să îți cântărești valoarea într-o singură palmă, fără să arunci sub pernă toate lucrurile pe care ți le-ai dorit cu adevărat.
Și comedia. Evident că e și o comedie, pentru că nu trăiesc una fără alta. Comedia e că exact când ai învățat toate cuvintele mari, ai uitat cum se rostește cel mai mic, eu. Că exact când ai început să te iei în serios, ai încetat să te mai iei în brațe. Că exact când ai început să înțelegi lumea, ai încetat să te mai înțelegi pe tine. Sau te-ai înțeles atât de bine încât te-ai speriat și n-ai mai vrut să știi absolut nimic.
Ce comic și ce trist în același timp, că te-ai iubit cel mai bine înainte să afli că iubirea se măsoară sau se spune doar la ocazii speciale, mai ales când vine vorba de tine.
Când erai mică, dacă te uitai în oglindă, spuneai sunt eu. Acum spui ce doamne iartă-mă e cu fața aia. Înțelegi. Aici se joacă toată tragedia. În felul în care ai trecut de la te-am iubit pentru că existai la te iubesc doar dacă reușești sau doar dacă ești exact, dar exact cum voiam eu. Cum voiam eu azi, nu cum voiam eu ieri.
Și aș vrea să iau tragedia de mâini, să o învârt de trei ori în cerc și să îi dau drumul, să o las să plece exact de unde a venit. Și să o iau de la capăt. Să mă iau de la capăt.
Pentru că, dacă m-aș lua de la capăt, aș fi iubire, chiar dacă aș ști deja cum se scrie.
Aș fi iubire doar pentru că sunt.
Dar trebuie să mă întorc un pic. Un pas și jumătate. Câteva secunde. O privire spre copilul ce ai fost și care te-a iubit fără să stea pe gânduri. Care nu știa nimic despre nimic, dar era totul fără să fie nimic.
Pentru că, oricât ai crescut, oricât ai uitat, oricât te-ai rătăcit prin tine și prin alții, copilul acela încă e acolo, undeva. Nu a plecat nicăieri. Nu s-a supărat. Nu s-a ascuns de tine. Stă pe covor, cu soarele mov în mână, așteptând să te așezi lângă el și să îi spui că soarele mov e cel mai tare soare din univers. Nu trebuie să îi ceri iertare. Nu trebuie să explici. Știe. Chiar dacă nu știe nimic, știe.
Să îl lași să îți arate iar iubirea, exact așa cum o vede el. Și să nu îl contrazici, pentru că nu știi de fapt mai bine. N-ai nici cea mai vagă idee. Poate că tragedia nu e finalul. Poate că a fost doar pauza dintre două respirații, dintre două acte care nu s-au găsit unul pe celălalt, pentru că te căutau pe tine.
Te iubesc. Serios, chiar te iubesc.
Asta nu mai e tragedie. E început.
Tu nu ești tragedie.
Ești început.
Te-am iubit în decembrie ‘25 când te-am văzut prima oară în oglindă și n-am înțeles nimic despre tine.
Te-am iubit oricum.
Tragedia e că ai uitat asta un pic. Comedia e că nu s-a dus nicăieri.
Doar te așteaptă să îți amintești.
Îți amintești?
👩🏻💻 EN:
Tragedy (n.)
A dramatic genre built on pathos, with strong characters locked in violent conflict, ending in misfortune.
(Figurative) A disastrous event, a grave misfortune; catastrophe.
I loved you in November ‘97 when I saw you for the first time in the mirror and understood nothing about you. I don’t know if I knew what love was, but I probably loved you anyway. I smiled at you.
I loved you when you first walked through the house from one corner to the other, to Céline Dion, when you couldn’t keep your balance but weren’t afraid for a single second of falling. You didn’t know what it meant to be without balance. You had nothing to fear. You were always safe.
I loved you when you couldn’t pronounce a single word properly but said all of them anyway. When you pinched your tongue on every word with an s, when you picked flowers from the street and pressed them in books, when you gathered leaves in the fall and ate Sugus candies from the corner shop.
I loved you when you sang in the front row at kindergarten, with all your heart, until your cheeks turned bright red, even though you didn’t have a hint of a singing voice. You were brave and sincere, so I loved you then too.
I loved you when you created your first imaginary friend, just so you wouldn’t feel alone on the way to kindergarten. When you whispered to him and explained the world as if you already knew how everything worked. When you held your breath at crosswalks to keep your luck, or stepped only inside the tiles because you were convinced something bad would happen if you stepped on the edge.
I loved you when you jumped in the hallway trying to reach the beam, telling yourself in your head that if you touched it you’d get a perfect ten on the test. I loved you in all your seven-year-old superstitions, I loved you anyway.
I loved you every Christmas when you left milk and sweet bread for Santa and prayed with all your strength that he wouldn’t forget anything on the list. Every morning when you jumped with excitement and every night when you couldn’t sleep from joy.
I loved you when you cut the hair of your first Barbie because you wanted to know which one was which, and it felt strange that they all looked the same.
I loved you when you brought candies to school and waited for everyone to finish singing happy birthday as fast as humanly possible.
I loved you at every competition you didn’t want to go to, where your hands were drenched in anxiety, but you went anyway.
I loved you when you learned what anger was. When you threw a toy car at the wall just because your shoelace knot wouldn’t come out right. When you learned that emotions have shape and weight and can hit back. I loved you in anger.
I loved you when you learned to share. Biscuits, crayons, toys, your time. You, most importantly.
I loved you when you learned to read and felt like you discovered a hundred worlds at once, when you picked up every leaflet from the table and read them completely, as if you had stumbled onto the world’s greatest secret.
I loved you when nothing belonged to you but everything was yours.
I loved you when you felt shame for the first time. About yourself, about what you said, about what you did, about how you looked, about who you were. I loved you with all the shame included.
I loved you when you believed everything was forever and that anything you loved would stay.
I loved you when you learned to lie for the first time, but couldn’t finish the lie.
I loved you when you drew your first house, a square, a triangle, two windows and a sun that refused to stay in the corner of the page. You put the sun right by the door, convinced that light should be exactly where people enter. And you made it purple, until someone told you purple suns don’t exist. I loved you the most when you didn’t erase it. Let everyone look at your purple sun.
I loved you when you first asked why. And when you didn’t stop asking why until no one wanted to answer you anymore, so you started answering yourself.
I loved you when you asked where babies come from.
I loved you when you had your first secret. When you wrote I want to be a star on a tiny note and hid it in a drawer.
I loved you when thunder scared you and you ran into someone’s arms without wondering if it was the right moment.
I loved you when you wanted to save something for the first time. A butterfly with a broken wing. A lonely snail.
I loved you when you learned to say I’m sorry. For anything. For everything. For things you didn’t do. For things others did.
I loved you when you were afraid of the dark but refused to turn on the light.
I loved you when you read out loud, anything, until you ran out of breath.
I loved you in hysterical laughter.
I loved you when you didn’t know what you were saying but said it anyway.
I loved you in sobs.
I loved you in anger.
I loved you when you didn’t know how to write and when you wrote too much.
I loved you in silence.
Then I loved you in smaller doses.
When I liked you in the mirror.
When I believed you had finally done enough.
I loved you when you won something, but never when you lost.
I loved you on your good days.
I loved you when you were quiet. Very quiet.
Then I loved you even less.
Then I forgot what it means to love you.
I forgot.
And this is where the tragedy begins.
What a beautiful word. In all its ugliness. And how beautiful it is when it’s ironic. How beautiful when you say it while rolling your eyes.
How beautiful when you say yeah, tragic, what can I say and move on with your day as if nothing happened. You say it far too often without ever thinking about it for more than a few minutes, like so many other words you throw out without giving them the slightest meaning.
You forgot that some words still mean something. Because you said them all out loud until they became nothing.
In the space between I loved you and I forgot, you let the void play hide and seek, and tragedy jump in from time to time.
You tamed tragedy. You made it small, bearable, ironic and a little less sad. You made it into comedy several times a day because you never stopped making fun of everything, especially yourself.
Your tragedy makes no noise and breaks no glasses.
It doesn’t snap the chairs at the table or throw them at the wall, it just sits on them as if it had always been invited.
Your tragedy is a form of forgetting.
A slow forgetting.
A loss you notice only years later, when you look in the mirror and realize you don’t know exactly when you stopped loving yourself for no reason.
The tragedy started when you set the first condition. And you never stopped adding new ones every time you opened your eyes.
When you started comparing yourself. When you replaced joy with performance.
When you decided it wasn’t enough to simply be, you had to be good, then better, then perfect. You had to be beautiful, and you weren’t. You had to fit in, and you couldn’t. You had to win, but didn’t know what there was to win. You had to move forward, but you could only look back. You had to be someone, because if you were anything else, you’d never be truly happy, right?
It’s a gentle tragedy. A bad habit. The tragedy of mornings when you look at yourself and wish you could look away. The tragedy of moments when you speak too softly to avoid disturbing anyone, or too loudly to cover the silence around you that terrifies you. The tragedy of saying thank you when what you want to say is no. The tragedy of waking every day a little farther from the child who danced through the house to Céline Dion, without balance but without fear. With balance now, but with all the fear in the world.
It’s the tragedy of every moment you were tired but didn’t rest.
When you felt you didn’t belong there, but stayed anyway.
It’s the tragedy of the dream you stopped dreaming, the break you didn’t take, the eyelid you didn’t let close, the apologies you made too often.
Tragedy wants only to make you forget. Tragedy controls nothing but forgetting and cannot exist without it. It comes to make you forget. And leaves again. As if nothing happened. Forget that you loved yourself when you didn’t know how to write. Forget that you loved yourself when you didn’t know how to lie. Forget that you loved yourself when nothing was yours but everything belonged to you.
This is the tragedy. Not the big losses. This is the real tragedy. To know you were once capable of so much love and that you lost it along the way, and that you now have to relearn how on earth you are supposed to love someone you look at in the mirror every day.
The tragedy is that you knew how to love yourself perfectly when you were five and now you don’t even know what it means. That you loved yourself when you couldn’t write the word love and now you could write it a hundred times on lined paper and it would mean nothing. That you loved yourself without analyzing your hair, without counting your mistakes on your fingers every day, without weighing your worth in a single palm, without hiding under your pillow all the things you truly wanted.
And the comedy. Of course there’s comedy, because one never lives without the other. The comedy is that right when you learned all the big words, you forgot how to say the smallest one, me. That right when you started taking yourself seriously, you stopped taking yourself in your arms. That right when you started understanding the world, you stopped understanding yourself. Or you understood yourself so well that you got scared and didn’t want to know anything anymore.
How funny and how sad at the same time, that you loved yourself best before you learned that love is measured or spoken only on special occasions, especially when it’s about you.
When you were little, if you looked in the mirror, you said it’s me. Now you say what on earth is wrong with that face. You see. This is where the whole tragedy plays out. In the moment you went from I loved you because you existed to I love you only if you succeed, or only if you are exactly, precisely how I want you to be. How I want you today, not how I wanted you yesterday.
And I wish I could take tragedy by the hands, spin it three times in a circle and let it go, let it return right where it came from. And start over. Start myself over.
Because if I started over, I would be love, even if I already knew how to write it.
I would be love simply because I exist.
But I have to go back a little. A step and a half. A few seconds. A look toward the child you once were, the one who loved you without hesitation. Who knew nothing about anything but was everything without being anything.
Because no matter how much you grew, no matter how much you forgot, no matter how lost you became in yourself and in others, that child is still there, somewhere. She didn’t leave. She didn’t get angry. She didn’t hide from you. She’s sitting on the carpet with the purple sun in his hand, waiting for you to sit beside her and tell her the purple sun is the coolest sun in the universe. You don’t need to apologize. You don’t need to explain. She knows. Even if she knows nothing, she knows.
Let her show you love again, exactly the way she sees it. And don’t correct her, because you don’t actually know better. You have no idea.
Maybe tragedy isn’t the ending. Maybe it was only the pause between two breaths, between two acts that couldn’t find each other because they were looking for you.
I love you. Truly, I do.
This is no longer tragedy. It’s a beginning.
You are not tragedy.
You are beginning.
I loved you in December ‘25 when I saw you in the mirror for the first time again and still understood nothing about you.
I loved you anyway.
The tragedy is that you forgot that a little.
The comedy is that it never went anywhere.
It’s just waiting for you to remember.
Do you remember?
🤷🏻♀️ The Nonsense Recommendations of the Week
Write a love letter to yourself the way a five-year-old would. Misspell at least one word. Keep it.
Drink your tea too hot and pretend the sting is proof you still feel things first and think later.
Walk around with a purple sun in your pocket. Take it out only when the day feels too grown-up.
Tell someone you’re fine and let yourself mean it for half a breath. Half is still enough to count.
Choose one moment this week in which you were kind to yourself. Guard it like a superstition you’re not ready to give up.
💿 The Songs That Kept Me Going This Week
Float – Olivia Dean: For the moments when you remember you were once light, fearless and whole, and try to float back into yourself one breath at a time.
Never Let Me Go – Florence + The Machine: For the small child inside you who believed everything lasting would stay, and the adult who still secretly hopes she was right.
Heavenly – Cigarettes After Sex: For the soft kind of longing that feels like walking through your own memory, slow and shimmering.
Șaraiman – Romica Puceanu: For the ache that knows your pulse by heart, the kind of sadness that sways a little while it breaks you, the tender tragedy that somehow still feels like home.
Somebody to Love – Queen: For every version of you that ever looked in the mirror and asked the simplest, hardest question, and is still learning how to answer it.