Tot ce știu despre curaj am învățat de la Cristina Neagu/ Everything I Know About Courage I Learned from Cristina Neagu
Despre inspirație, timp și firele invizibile care ne țin aproape de visuri. On inspiration, time, and the invisible threads that keep us close to our dreams.
👩🏻💻 RO
Învățând să vorbesc de la aproximativ 10 luni (conform informațiilor de la mama și tata, pe care nu am cum să le verific), a existat aproape mereu o certitudine în viața mea: că nu sunt foarte multe momente în care rămân fără cuvinte. Că sunt, de fapt, extrem de puține. Și că și în aceste extrem de puține momente, reușesc să le găsesc undeva. Acesta nu e unul dintre ele, și recunosc că nici măcar nu știu de unde să încep. Și absolut deloc unde o să se termine ce urmează să povestesc.
Mereu am crezut că nu ar trebui să ne întâlnim niciodată idolii. Sau cel puțin așa îmi spunea tata când eram mică. Pentru că ar trebui să rămână mereu exact așa cum ni i-am imaginat. E aproape imposibil să-ți imaginezi că sunt oameni ca noi, cu zile proaste în cele mai nepotrivite momente, cu îndoieli, oboseală, cu emoții și sentimente, cu migrene și nopți nedormite.
Și totuși, mi-aș dori să pot să le explic acestor oameni care nu vor ști niciodată de existența mea cât de mult au însemnat pentru mine. Pentru mine la 10 și la 14 ani, la 18 și la 20, la 25 și la 27. Să le spun că mi-am găsit curajul de a face lucruri pe care nu m-aș fi gândit că le-aș fi făcut doar pentru că știam că ei le-ar face cu ochii închiși. Că în zilele în care eram departe de casă și părea că nimic din viața mea nu funcționează, m-am gândit la ei și la cumulul de lucruri care trece ca un uragan prin fața lor în fiecare zi și pe care îl primesc cu brațele deschise, ca și cum ar fi cel mai simplu și normal lucru de pe pământ.
Dintre toate modelele pe care le-am avut, dintre toate posterele pe care le-am lipit pe pereții camerei mele, cred că e unul pe care nu l-aș da niciodată jos. Pentru că adultul de acum o să rămână mereu dator copilului care a ales o astfel de persoană ca model.
Despre începuturi cu păpuși
În 2007 aveam fix 10 ani. Alice de la 10 ani era ca orice copil din România anilor 2000 la 10 ani. Îmi plăceau desenele animate pe care le urmăream ritualic la televizorul cu tub din camera mea. Să mă joc cu prietenii. Să îmi cumpăr caiete colorate și pixuri cu sclipici care miroseau a bomboane. Îmi plăcea să merg cu părinții la terasă în cartier și să îmi cumpăr pufuleți. Eram un copil extrem de competitiv și cam orgolios (mai ales pentru 10 ani), voiam să fiu cea mai bună în absolut tot ceea ce fac — la școală, la teatru, la engleză sau la oricare dintre cele 5 activități extrașcolare pe care le făceam mai mult sau mai puțin din obligație. De fiecare dată când ieșeam pe locul doi la ceva mă ascundeam sub birou și plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să fiu mereu prima. Mă linișteam cu greu și doar atunci când înțelegeam că o să existe o dată viitoare în care o să pot să fiu cea mai bună la exact același lucru la care n-am reușit acum (subiecte refolosite la terapie în ultimii 5 ani, dar nu despre asta e vorba acum).
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși nu pot să spun că îmi aduc aminte prea multe lucruri din perioada aceea. De asta îmi amintesc extrem, extrem de bine.
România-Franța, 2007. La Paris. Într-o sală plină ochi de steaguri roșu-alb-albastre. Un antrenor care țipa. O gălăgie insuportabilă.
La aceeași oră cu desenul meu animat favorit. Televizorul din sufragerie se stricase chiar în ziua aia, așa că singura opțiune a mamei, care nu putea să rateze vreun meci de la un turneu final, era camera mea. După o serie nesfârșită de proteste, am lăsat-o să se uite și am continuat să citesc ceva în pat, complet dezinteresată de ce se întâmpla și extrem de nemulțumită că trebuia să îmi compromit distracția pentru un meci de handbal din care oricum nu înțelegeam nimic.
Dar mama, expertă în tactici de manipulare, avea alte planuri. Cred că avea nevoie să pară că se uită cu cineva la meci, așa că s-a gândit să găsească cea mai bună soluție să-și implice propria fiică în gălăgia insuportabilă din camera ei, unde dăduse la maxim sonorul televizorului. Mama, în creativitatea ei debordantă, s-a gândit că e momentul perfect să ne jucăm de-a eroinele, așa că m-a rugat să aleg o jucătoare de la România care să devină eroina mea pentru următoarele minute și, dacă va fi cea mai bună jucătoare a meciului, o să îmi cumpere o păpușă nouă (o promisiune uriașă în 2007, când o păpușă era o adevărată investiție). M-am uitat câteva secunde la toate jucătoarele care erau aliniate în timpul imnului, și i-am arătat o jucătoare cu degetul pe televizor:
— Pe ea. Pare foarte concentrată, și e aproape de vârsta cu mine. Pe ea. Cum o cheamă?
— Cristina, cred. Da, uite, Cristina. (verificase numărul pe ecran atunci când se afișează loturile jucătoarelor la început: 8 — Cristina Neagu).
În câteva secunde, Cristina devenise eroina mea, mă simțeam sincer atașată de ea și îmi doream enorm să dea foarte multe goluri ca să pot primi o păpușă. Era ceva ce mă făcuse să o aleg instinctiv pe ea — poate pentru că era cea mai apropiată de vârsta mea, pentru că mi se părea cea mai serioasă. Nu o să știm niciodată de ce. Așteptam cu pumnii strânși să intre Cristina pe teren, de parcă aș fi vrut să-i transmit direct din București mesajul clar că singura mea șansă spre mărirea colecției deja halucinante de păpuși era intrarea ei pe teren. Mama mă întreba din 5 în 5 minute dacă nu vreau să schimb, că nu e prea târziu și că nu vrea să fiu dezamăgită la final, dar eu aveam, în cel mai ciudat mod posibil, toată încrederea din lume în noua mea eroină.
Și se pare că de la 10 ani aveam intuiție bună. Cristina a intrat. Și eram convinsă că știe să zboare (la prima mea interacțiune cu handbalul, Cristina mi se părea un fel de balerină cu propulsie). Eram fascinată de Cristina pe care o vedeam atunci pentru prima oară în viața mea. Mi se părea incredibil ce făcea, sărea ca și cum nu ar fi fost absolut nimeni și nimic în fața ei, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru de pe pământ. Dar nimeni nu sare așa în realitate, îmi spuneam, și sigur nu cu atâta grație și cu atâta putere. Ca și cum ar fi fost o formalitate. Mingea părea un fel de rachetă pe care o putea exploda exact acolo unde voia, exact atunci când voia.
— Wow, e incredibilă. Și uite cum face cu pumnul. (Arătam și eu exact ca ea — un strâns de pumn în sus pe care urma să îl vedem de sute de ori și care urma să ne dea încredere chiar și 18 ani mai târziu). Când o mai vedem din nou? Mai joacă?
Inutil să povestesc ce s-a întâmplat după.
În primul rând, Cristina Neagu mi-a adus, indirect, o nouă păpușă Barbie, pentru că mama — mama se ținea mereu de cuvânt. În al doilea rând, m-am îndrăgostit iremediabil de handbal și nu am ratat, în următorii 18 ani, niciun meci pe care l-a jucat Cristina. În al treilea rând, în camera mea din Berceni, plină de cărți și de păpuși, în care scriam sute de visuri în jurnale și în care îmi doream să fac trei lucruri imposibile în primele ore ale zilei, Cristina Neagu a devenit modelul meu. Și a rămas modelul meu până acum, 18 ani mai târziu, când multe dintre visurile jurnalelor mele au devenit realitate și alte zeci de pagini s-au scris și s-au rupt între timp. 18 ani mai târziu, când Cristina Neagu tocmai ce s-a retras din handbal.
100 de lucruri imposibile înainte de micul dejun
Copilul de 10 ani a început să admire atât de multe lucruri la eroina ei, iar în 2010, când ea a devenit pentru prima oară cea mai bună jucătoare a lumii, și-a promis că o să lupte, la fel ca modelul ei, pentru toate visurile sale, chiar și pentru cele pe care toți adulții din jurul ei le considerau cel puțin aberante. (Apoi, voi cum ați reacționa când un copil de 10 ani îți spune că o să locuiască lângă Turnul Eiffel? Să nu condamnăm; era totuși România anilor 2000, într-o familie middle class). Și, în mare parte — în afară de crizele existențiale și de momentele în care am fost sigură că lumea o să cadă în fața mea — așa am și făcut.
Nu știu cât de bine aș putea să pun pe hârtie toate lucrurile pe care le-am învățat de la Cristina în toți acești ani. Dar e fascinant. E fascinant cum poți învăța atât de multe de la o persoană pe care nu o cunoști. Dar e frumusețea sportului. Nu ne vom aminti sportivii imenși după numărul de medalii, după titlurile individuale, după trofee. O să ne amintim sportivii imenși pentru că ne-au făcut să simțim ceva dincolo de ecran sau de sală, că au crescut în noi dorința de a fi mai buni, că ne-au inspirat să fim oameni mai buni, profesioniști mai buni, sau pur și simplu un pic mai buni cu noi. Și, într-o reprezentare de manual a efectului fluture, în timp ce Cristina Neagu era ocupată să scrie povestea ei incredibilă, contribuia, fără măcar să știe, la povestea mea. Una extrem de diferită.
În anii ăștia, am descoperit la mine lucruri pe care nu o să le pierd probabil niciodată. Curajul de a crede în 10 lucruri imposibile înainte de micul dejun. Am învățat cât de important e să visezi, să știi la ce visezi, să știi ce cauți, chiar dacă nu o să găsești niciodată. Să speri și atunci când pare că singurul argument e o umbră de optimism descoperită într-o dimineață de duminică la cafea. Să te lupți cu toate armele pentru lucrurile în care crezi, pentru ceea ce consideri drept, pentru tine. Să găsești ceva care te face cu totul fericit. Să nu renunți prima oară când dai cu capul de pământ, nici a doua oară, nici măcar a treia. Să nu îți fie frică de schimbare — sau să îți fie extrem de frică de schimbare și să o primești în viața ta oricum. Să știi să pierzi (cred că mai am un pic de învățat aici, totuși). Să știi să câștigi cu demnitate. Să spui ceea ce gândești. Să lupți pentru visul tău până la capăt, de fiecare dată, și să trăiești fără regretul că nu ai încercat orice era posibil. Am învățat și că lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum îți dorești (am și aflat de zeci de ori pe pielea mea) și că nu toate visurile devin realitate, și că trebuie să știi, poate mai mult decât orice, ce poți să faci atunci când totul merge literalmente invers decât plănuiseși și când pare că lumea se rupe în două în fața ochilor tăi într-o zi random de luni.
Și acum, 18 ani mai târziu, 18 ani în care am avut timp să experimentez și să simt atât de multe lucruri, toate astea fac parte din mine. Chiar dacă nu în fiecare zi. Chiar dacă o mai dau în bară și simt că nu am nici măcar ambiția de a mă da jos din pat, d-apoi de a face ceva important. Dar sunt parte din mine și din ceea ce am devenit, și asta nu o să se schimbe niciodată. Nu știu dacă aș fi fost aceeași persoană dacă nu aș fi admirat-o pe Cristina atât de mult. E o întrebare ipotetică la care nu știu, și sincer, nu aș vrea să știu răspunsul.
În anii de rebeliune ai adolescenței mele, îmi era aproape imposibil să comunic normal cu mama. Nu știu de ce. Cu mintea de acum mi-ar fi ușor să-mi dau seama, dar atunci absolut orice mă enerva teribil. Și totuși, în tumultul ăsta de emoții, de contradicții, de certuri, aveam mereu ceva care era doar al nostru — să ne uităm împreună la handbal, oricât de supărate eram una pe alta. Cred că asta, printre alte lucruri, ne-a schimbat pentru totdeauna relația. Cred că pasiunea pentru handbal, pe care am descoperit-o datorită mamei, ne-a făcut să găsim întotdeauna un refugiu. Am mers la zeci de meciuri împreună atunci când eram și eu la București. N-am ratat aproape niciun meci al Cristinei la CSM cât timp am locuit în România. N-am ratat niciun campionat mondial sau european de la televizor. Mama nu se uită niciodată la loviturile de la 7 metri — nu poate, cred că nu a mai văzut una din 2015. Mama e, de asemenea, o antrenoare de canapea incredibilă. Sau așa îi place să creadă. De la distanță ne-a fost ceva mai greu, pentru că nu are o viteză excelentă de reacție în scris, așa că răspunde la un mesaj despre o fază la 5 minute după ce s-a întâmplat (noroc că toate site-urile de streaming au delay). Cred că handbalul — dar mai ales iubirea mea pentru acest sport, datorată Cristinei — ne-a schimbat relația. Și a fost unul dintre motivele pentru care, chiar și în apogeul rebeliunii mele, m-am întors întotdeauna acasă la timp atunci când juca Cristina.
Între curaj și frica de a avea prea mult curaj
În cei 18 ani dintre T0 și 2025, simt că am trăit 10 vieți și că am făcut 101 de lucruri. Și că am visat pentru 10 persoane. Și că am fost dezamăgită cât pentru 11. Și cumva, cele mai mari realizări din viața mea sunt legate direct de toată inspirația asta pe care am găsit-o în camera mea din Berceni la 10 ani și pe care nu am lăsat-o niciodată în urmă.
La primul examen din viața mea, în care simțeam toată presiunea din lume la onorabila vârstă de 13 ani, m-am gândit la ce ar face Cristina înainte să intru la examen și am avut ceva ce o să pierd de multe ori în următorii ani și o să regăsesc de tot atâtea ori: încredere în mine. Și am intrat la liceul visurilor mele.
Un pic mai târziu, înainte de fiecare competiție de dezbateri, îmi țineam discursuri motivaționale în oglindă și îmi imaginam că meciul meu era exact ca al Cristinei și că trebuia să fac tot ce pot mai bine și că nu e momentul să am toate emoțiile din lume, nu acum. După fiecare titlu individual și fiecare trofeu cu echipa pe care l-am câștigat, m-am gândit la cât de importantă a fost mentalitatea pe care o împrumutasem; după fiecare titlu pierdut m-am gândit că nu e, de fapt, sfârșitul lumii, așa cum părea. Iar la Campionatul Mondial de Dezbateri, când am simțit cu adevărat că mă dau cu capul de pământ, m-am lăsat să plâng ore în șir, până când am înțeles că lumea nu se sfârșește sub o masă într-un hotel din Singapore, ci că lumea de-abia de atunci începe.
Când m-am mutat în Paris, la 22 de ani, și m-am trezit singură într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni, la un masterat în care toată lumea din jurul meu mi se părea mai bună decât mine, mi-am găsit inspirația în același loc — în mentalitatea Cristinei, care se recupera dintr-o accidentare atunci — și m-am gândit că pot și eu să îmi găsesc locul și spațiul în ceva ce nu părea deloc al meu și care mă scufunda în cea mai mare frică a vieții mele: frica de eșec.
Când am înțeles că jobul pe care l-am ales e o serie nesfârșită de tipuri de presiune, de oboseală de 10 feluri, de misiuni în țări în care nu m-aș fi gândit că o să ajung vreodată și de temeri constante că nu o să fiu niciodată suficient de bună, m-am gândit că ar trebui să am mai mult curaj — cum a avut Cristina, în fiecare meci pe care l-am văzut vreodată — și să înțeleg că pot să fac aproape orice, dacă am un pic mai multă încredere în mine.
Cristina Neagu a fost răspunsul meu de fiecare dată când am fost întrebată dacă am avut un model. În toate camerele în care am fost. Și o să fie răspunsul meu în toate camerele în care o să fiu de acum înainte. Și nu știu dacă pot să explic suficient de bine cât a însemnat pentru mine să am un reper, de fiecare dată când mă simțeam și pierdută, și legată de mâini. Îi puteți întreba pe prietenii mei — o să poată să vă vorbească despre asta mai bine decât mine. Sau pe mama. Ei au fost aici, de la început.
Despre final și moștenire
Nu cred că am fost neapărat pregătită pentru acest moment. De fapt, sunt convinsă că nu am fost. Și am plâns duminica trecută, cum n-am mai plâns de foarte mult timp — nu doar pentru că s-a terminat ceva ce mi s-a părut etern, ci pentru toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă și pe care nu o să le uit sau pierd niciodată.
Dar mi-a rămas în minte: „Voi fi aici întotdeauna, n-o să plec nicăieri.” Pentru că exact așa este. Întotdeauna în camera și jurnalele cu visuri ale copilului de 10 ani care a învățat de la tine ce înseamnă curajul. În victoriile și eșecurile adolescentei care nu știa exact ce caută, dar nu îndrăznea să își calibreze niciodată visurile de frică să nu le facă rău. În sufletul adultului care a învățat de la tine ce înseamnă reziliența, ambiția și abnegația. În sutele de strigăte din sală sau de la televizor, în speranța că orice e posibil, în fiecare meci văzut cu mama, în urletele oamenilor care mi-au devenit prieteni și în fiecare „Haide, Alice, se poate” pe care o să mi-l spun și de acum înainte.
Cristina, dacă o să citești asta vreodată — mulțumesc. Infinit. Pentru tot ce ai știut și tot ce nici nu ți-ai imaginat că ai dat mai departe. Mulțumesc că ai făcut o fetiță de 10 ani să creadă că poate să facă orice, și o femeie de 27 să trăiască visurile pe care le scria cândva cu litere mari și strâmbe în jurnale. Și să aibă curajul să înceapă altele noi. Și dacă, într-o zi, o să reușesc să-mi găsesc cuvintele — o să-ți spun cât de mult a însemnat pentru mine să fii modelul meu, înainte să știu măcar ce înseamnă, de fapt, curajul.❤️
🤷🏻♀️ Recommendations of the Week
Aceasta nu este lista obișnuită de recomandări săptămânale, vă las topul meu preferat: cele mai ciudate locuri unde m-a prins handbalul (sau preferatele mele), la propriu și la figurat în ultimii ani, pentru că a rata un meci, nu a fost niciodată o opțiune reală:
Pe o bancă în Central Park între două meetinguri fără sfârșit.
Într-un taxi care mergea cu o viteză complet ilegală de la aeroport spre Amman.
Pe o bancă la sediul ONU în Geneva, în singurul colț în care aveam un pic de semnal.
Pe o plajă în Normandie la apus.
Dupa un training, în munți, în Liban.
Într-o cafenea în Taksim după o conferință.
👩🏻💻 EN
Learning to speak at around 10 months old (according to my parents—facts I have no way of verifying), there’s always been one near-certainty in my life: I don’t often run out of words. It happens rarely. And even in those few moments, I somehow manage to find them somewhere. This isn’t one of those moments. Honestly, I don’t even know where to begin. And I have absolutely no idea where this will end.
I’ve always believed we shouldn’t meet our idols. Or at least that’s what my father told me when I was a kid. Because they should stay just as we imagined them—untouched. It’s hard to think of them as people like us, with bad days at the worst times, with doubt and fatigue, emotions and headaches, and sleepless nights.
And yet, I wish I could tell these people—people who will never know I exist—how much they’ve meant to me. To the me at 10 and 14, at 18 and 20, at 25 and 27. I’d tell them I found the courage to do things I never imagined I could do simply because I knew they would do them with their eyes closed. That on days when I was far from home and everything in my life seemed to be falling apart, I thought of them—of the storm of things thrown at them every day, and how they embraced it all like it was the most normal thing in the world.
Out of all the role models I’ve had, out of all the posters I stuck to my bedroom walls, there’s one I never took down. Because the adult I’ve become still owes something to the child who chose that person as a model.
About Beginnings and Dolls
In 2007, I was exactly 10 years old. Ten-year-old Alice was just like any other kid in early 2000s Romania. I loved watching cartoons on the TV in my room, playing with my friends, collecting glitter pens that smelled like candy, buying cute notebooks, going with my parents to the neighborhood terrace, and getting cheese puffs. I was wildly competitive and had a quite big ego (especially for a 10-year-old), determined to be the best at everything—school, theater, English, or the five extracurriculars I was doing half out of joy, half out of obligation. Every time I finished second in something, I would crawl under my desk and cry because I wanted to be first, always. I only calmed down once I convinced myself there would be a next time. A chance to get it right. (Themes, by the way, that have resurfaced in therapy over the last five years—but that’s not the point.)
I remember it like it was yesterday, even though I don’t recall many things from that time. But this—I remember vividly.
Romania vs. France, 2007. In Paris. A stadium packed with red-white-blue flags. A coach yelling. A deafening noise.
It aired at the exact same time as my favorite cartoon. The living room TV had broken that day, so my mom—who would never miss a quarterfinal—took over my room. After endless protests, I let her watch, sulking in bed with a book, annoyed that I had to sacrifice my fun for a handball game I didn’t understand at all.
But my mother, a master of creative manipulation, had other plans. She probably just wanted to feel like she wasn’t watching alone. So she came up with a plan to get me involved in the chaos she’d created—volume turned up to the max in my tiny room. With her usual flair, she turned it into a game: pick a player from the Romanian team. If she is the best player of the match, she promised, I’d get a new doll. (A huge deal in 2007—a doll was an actual investment.)
I stared at the players lined up during the anthem and pointed at one on the screen:
“She. She looks super focused, and she’s close to my age. Her. What’s her name?”
“Cristina, I think. Yes—Cristina.” (She’d checked the squad list as the names appeared on screen: #8 — Cristina Neagu.)
Within seconds, Cristina became my heroine. I felt genuinely attached to her and desperately wanted her to score a ton so I could get that doll. Something made me pick her—maybe because she seemed closest to my age, or the most serious. We’ll never really know. I sat there, fists clenched, silently willing her to come on. As if I could beam the message from Bucharest that my only shot at expanding my already outrageous Barbie collection depended on her stepping onto that court. My mom asked every five minutes if I wanted to change players, “It’s not too late, sweetie,” she said, worried I’d be disappointed. But I had, for some strange reason, all the faith in the world in my new heroine.
Turns out, I had good intuition at 10. Cristina came on. And I was convinced she knew how to fly. (To 10-year-old me, Cristina Neagu looked like a ballerina with a rocket engine.) I was mesmerized. She moved like there was no one and nothing in her way—as if soaring through the air was the most natural thing. But no one moves like that in real life, I thought. And certainly not with that much grace and power. It felt effortless. Like the ball was a missile she could detonate wherever and whenever she chose.
“Wow. She’s incredible. Look—look how she pumps her fist!” (I was mimicking her exactly: that tight, triumphant fist-in-the-air gesture we’d come to see hundreds of times later—and which, 18 years on, would still give us courage.)
Needless to say, you know what happened next.
Cristina Neagu earned me that Barbie—because my mom, always true to her word, kept her promise. I also fell completely, irrevocably in love with handball. And I never missed a single match Cristina played from that moment on. In that bedroom in Berceni, surrounded by books and dolls and journals filled with wishful dreams scribbled in glitter pen, Cristina became my role model. And she stayed my role model—18 years later, when many of those dreams had come true, when others had torn or shifted, and when Cristina Neagu announced her retirement from handball.
One Hundred Impossible Things Before Breakfast
That 10-year-old started noticing so many things about her new heroine. And in 2010, when Cristina was named the world’s best player for the first time, she promised herself she’d fight for all her dreams, just like Cristina did—even the ones adults called delusional. (And I mean, really, what would you say if a 10-year-old told you she’d travel the world and live next to the Eiffel Tower? Let’s be honest—it was 2000s Romania, middle-class family.)
And, for the most part—minus a few existential meltdowns and moments when I was sure the world was ending—that’s exactly what I did.
I don’t know how well I can put into words everything I learned from Cristina over the years. But it’s fascinating. It’s fascinating how much you can learn from someone you’ve never met. That’s the magic of sport. We won’t remember the greatest athletes by their medals, their titles, their trophies. We’ll remember them because they made us feel something. Because they stirred something beyond the screen or the arena. Because they made us want to be better people. Better professionals. Or simply better with ourselves.
And in a textbook example of the butterfly effect, while Cristina Neagu was busy writing her extraordinary story, she was also shaping mine—without ever knowing it.
Over the years, I’ve discovered things about myself that I’ll probably never unlearn. The courage to believe in 10 impossible things before breakfast. The belief that dreaming is important—knowing what you dream, what you’re looking for, even if you may never find it. The stubborn hope that stays with you on random Sunday mornings. The instinct to fight for what you believe in. The need to search for what makes you truly happy. The resilience to not give up the first time you fall—nor the second, nor the third. The fear of change. And the willingness to welcome it anyway.
I learned how to lose (still working on this one, to be honest). How to win with grace. How to speak up. How to fight for my dream to the end—and live without the regret of not having tried everything I could. I learned that things don’t always go your way (believe me, I’ve learned this the hard way), and that not all dreams come true. But more importantly, I learned what to do when everything goes sideways—when the world seems to split in half on some random Monday.
And now, 18 years later—after so many things felt, lived, failed, and built—they're all part of me. Even if not every single day. Even if there are still days I mess up, when I can barely drag myself out of bed, let alone do something great. Still—they’re there. They’ve made me who I am. And I don’t think I’d be this person if I hadn’t chosen, or rather felt, someone like her as my model. That’s a what-if I’m not interested in answering.
Between Courage and the Fear of Too Much of It
In the 18 years between T0 and 2025, I feel like I’ve lived ten lives and done 101 things. Dreamed for ten people. Been disappointed enough for eleven. And somehow, the biggest achievements of my life are directly tied to all the inspiration I found in that room in Berceni at 10 years old—and never left behind.
At the first exam of my life, where I felt the pressure of the world at the glorious age of 13, I asked myself what Cristina would do. And I found something I would lose and find again many times in the years to come: self-confidence. I got into the high school of my dreams.
A little later, before every debate competition, I’d give myself motivational speeches in the mirror and imagine my game as Cristina’s match—that I had to give it everything, that this wasn’t the time to panic. After every individual title or team trophy, I thought about the mindset I’d borrowed. After every title lost, I reminded myself I’d have another shot, that it wasn’t the end of the world. And at the World Schools Debating Championship, when I truly felt like I’d crashed headfirst into the ground, I let myself cry for hours—until I understood that the world doesn’t end beneath a table in a hotel in Singapore. It starts there.
When I moved to Paris at 22, alone in a city where I didn’t know anyone, in a master’s program where everyone seemed smarter than me, I found my inspiration in the same place: in Cristina’s mindset, while she was recovering from yet another injury. I told myself I, too, could find space in something that didn’t feel mine at all—a space that scared me more than anything I’d faced. The fear of failure.
When I realized the job I’d chosen would mean endless pressure, ten types of exhaustion, missions in countries I never thought I’d reach, and the constant worry of not being enough, I told myself I needed to be braver—like Cristina in every match I’d ever watched. I told myself I could do almost anything, if I had just a bit more belief.
Cristina Neagu has been my answer every single time someone asked if I had a role model. In every room I’ve walked into. And she’ll remain that answer, in every room I step into from now on. I’m not sure I can explain clearly enough how much it’s meant to have that anchor, especially in the moments when I felt lost and stuck. But you could ask my friends—they’ll probably explain it better. Or ask my mom. They’ve been here since the beginning.
About Endings and Legacy
I don’t think I was ready for this moment. In fact, I know I wasn’t. And I cried last Sunday—harder than I have in a long time. Not just because something that felt eternal had ended, but because of everything it left behind. Things I’ll never forget or lose.
But one line stayed with me: “I’ll always be here. I’m not going anywhere.”
And that’s exactly how it feels.
You’ll always be in the room and the journals of the 10-year-old who learned from you what courage looks like. In the wins and losses of a teenager who didn’t yet know what she was looking for but never feared dreaming too boldly. In the soul of the adult who learned from you what resilience means, what ambition feels like, what it is to give yourself to a fight that seems impossible. In the hundreds of cheers in the arena or shouted at the TV. In the hope that anything is possible. In every match watched with my mom. In the voices of friends-turned-family. In every “Come on, Alice, you’ve got this” I’ll keep telling myself—again and again.
Cristina, if you ever read this — thank you. Infinitely. For everything you knew, and everything you had no idea you passed on. Thank you for making a 10-year-old girl believe she could do anything — and for helping a 27-year-old woman live out the dreams she once scribbled in crooked, oversized letters in her journals. And for giving her the courage to start writing new ones. And if one day I manage to find the words — I’ll tell you what it meant to have you as my role model, long before I even understood what courage truly was.❤️
🤷🏻♀️Recommendations of the Week
This isn’t your usual weekly rec list. Instead, here’s my personal favorite: a top selection of the weirdest (or most beloved) places handball has caught up with me — both literally and figuratively — over the past few years. Because missing a match? Never really been an option.
– On a bench in Central Park, between two never-ending meetings.
– In a taxi speeding illegally from the airport into Amman.
– On a bench at the UN headquarters in Geneva, in the only corner with halfway-decent signal.
– On a beach in Normandy, at sunset.
– After a training session, up in the mountains of Lebanon.
– In a café in Taksim, post-conference.
See you next week, if everything goes according to the plan :)